Un samurai invata despre rai...

"Un renumit samurai, cu o constitutie masiva, a hotarat intr-o zi sa
viziteze un calugar firav, sperand sa dobandeasca acces la secretele
Universului. 'Calugare', spuse el pe un ton agresiv, specific unui om
obisnuit sa comande, 'invata-ma despre rai si iad!'. Micul calugar
il privi in tacere pe vajnicul luptator. Apoi, dupa cateva clipe, ii
spuse samuraiului cu mult dispret: 'Sa te invat despre rai si iad?
Nu te-as putea invata nimic. Esti murdar! Mirosi urat! Sabia ta este
ruginita! Esti dizgratios, o adevarata rusine pentru clasa
samurailor. Dispari din fata mea imediat! Nu pot sa te suport!'.
Samuraiul era furios. Atat de furios incat intregul corp incepuse sa-
i tremure. Fata i se inrosise si valuri de manie ii strabateau
trupul.Fulgerator, fara sa mai stea pe ganduri, samuraiul ridica
amenintator sabia deasupra capului, pregatindu-se sa il ucida pe
calugar. ...'Acesta este iadul.', spuse, linistit, calugarul,
privindu-l. Samuraiul impietri, socat de raspunsul calugarului.
Compasiunea si calmul acestui omulet, care isi riscase viata pentru
a oferi o invatatura despre iad! Samuraiul isi cobori incet sabia,
plin de gratitudine si, pentru motive pe care nu le putea explica,
inima sa se umplu pe data de o pace cum nu mai cunoscuse.
..."Si acesta este raiul", adauga, la fel de calm, calugarul."

Socrate si zvonurile

Socrate si zvonurile



In Grecia antica Socrate(469-399 DC), era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui. Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus: "Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?"
"Stai o clipa," ii replica Socrate. "Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci printr-un mic test. Se numeste Testul celor Trei."
"Trei?"
"Asa este," a continuat Socrate. "Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui.
Primul test este cel al Adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?"
"Nu," spuse omul. "De fapt doar am auzit despre el."
"E-n regula," zise Socrate. "Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu. Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui.
Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?"
"Nu, dimpotriva..."
"Deci," a continuat Socrate, "vrei sa-mi ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?"
Omul a dat din umeri, putin stanjenit.
Socrate a continuat. "Totusi mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba - filtrul Folosintei. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?"
"Nu, nu chiar..."
"Ei bine," a conchis Socrate, "daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici
Adevarat, nici de Bine, nici macar de Folos, atunci de ce sa-mi mai spui?"
Omul era invins si s-a rusinat.
Si astfel Socrate nu a aflat niciodata ca nevasta-sa il insela cu studentul respectiv.

Ce este existenta?

din Osho -"Hari Om Tat Sat" nr. 9

Osho, ce este existenta? E ceea ce oamenilor le place sa numeasca
Dumnezeu?

"Existenta e o realitate. Dumnezeu e o fictiune. Existenta se
reveleaza numai oamenilor care mediteaza, oamenilor tacerii;
Dumnezeu e o consolare pentru mintile care sufera, pentru
psihologiile bolnave.

Existenta nu e produsa de tine - Dumnezeu da. ce is not your
production – God is. De-asta exista o singura existenta, dar mai
multi Dumnezei. Fiecare dupa nevoile lui, dupa suferintele lui, dupa
asteptarile lui, creeaza un Dumnezeu sau accepta o credinta deja
existenta despre Dumnezeu.

Dumnezeu este o mare consolare, dar nu este un panaceu, o vindecare.
Existenta nu este o consolare. Sa fii acordat la existenta inseamna
sa fii sanatos si intreg. Toate religiile lumii te invata despre
Dumnezeu; eu te invat despre existenta.
Eu te invat sa fii acordat la ceea ce este in jurul tau, la ceea ce
este in tine si in afara ta. O data ce esti acordat la asta, pentru
tine nu mai exista moarte, suferinta, tensiune sau grija, ci o pace
incomensurabila care te inconjoara, o bucurie la care nu ai visat
niciodata.

Dumnezeu este pentru care nu pot deveni constienti, care sunt
inapoiati din perspectiva constiintei. E un fel de jucarie; oamenii
inapoiati au nevoie de ea. Si in momentul in care spun ca este o
jucarie, spun de fapt ca depinde de tine ce il faci sa fie - sa
arate ca o maimuta sau ca un elefant sau ca 100 de maini. Este
creatia ta. Surprinzator, omul crede ca Dumnezeu a creat totul.

Adevarul este ca Dumnezeu insusi este creatia imaginatiei omului.
Dumnezeu este cea mai mare minciuna pe care ai putea s-o gasesti
vreodata, pentru ca de minciuna asta depind mii de alte minciuni.
Bisericile, organizatiile religioase multiplica la infinit
minciunile, numai pentru a proteja o singura minciuna.

Trebuie sa intelegi psihologia minciunii. Primul lucru pe care
trebuie sa-l stii despre minciuna este ca ai nevoie de o memorie
buna pentru ca trebuie sa iti amintesti. Minti pe cineva despre
ceva, pe altcineva despre altceva;
trebuie sa-ti amintesti ce i-ai spus fiecaruia dintre ei.

Adevarul nu are nevoie de reamintire. Adevarul este intotdeauna
acolo, mereu la fel. Nu trebuie sa ti-l inghesui in memorie. Memoria
te leaga, te inchide, e ca o inchisoare; se agata de tine, te
acopera atat de mult, incet, incet, incat pana la urma dispari cu
desavarsire. Adevarul te elibereaza de toate minciunile.
Si dintr-o data ai revelatia ca faci parte din imensul adevar pe
care eu il numesc existenta.

Nu ai nevoie de nici o biserica, de nici un templu, de nici o
moschee; nu ai nevoie decat de o inima in stare sa se roage, o inima
care e in stare sa iubeasca, o inima care e in stare sa fie
recunoscatoare. Asta e templu tau adevarat. Si asta iti va
transforma intreaga viata. Asta te va ajuta nu numai sa te descoperi
pe tine, dar sa descoperi adancimile cele mai profunde ale
imensitatii existentei.

Noi suntem aproape ca valurile unui ocean - numai la suprafata, cand
oceanul poate sa aiba mii de kilometri adancime. Oceanul Pacific are
5000 de mile adancime. dar un val mic la suprafata nu-i va cunoaste
niciodata adancimile - propria adancime a valului, pentru ca el nu e
separat de ocean. Ea se va agata de mica ei fiinta, se va teme de
moarte, se va teme sa nu se piarda in imensitatea oceanului. Dar
adevarul este ca moartea valului nu este o moarte, ci inceputul
vietii vesnice.

Dumnezeu a fost inventat.

Oamenii aveau nevoie de el; oamenii aveau nevoie de un protector. In
imensitatea universului, un om se simte atat de singur, atat de mic.
Vastitatea il cutremura. Ce este existenta ta?

Mi-am amintit de o povestire de Bertrand Russell. Arhiepiscopul
Angliei viseaza ca a ajuns la portile de perla ale paradisului. pe
de o parte, este extrem de multumit, si pe de alta parte este foarte
tulburat, pentru ca portile sunt asa de mari, in ambele directii,
incat nu reuseste sa vada poarta in intregime. Este atat de mare
incat este dincolo de capacitatea privirii lui. Si el insusi pare o
furnica in comparatie cu poarta aceea imensa. Se teme. Nu este un om
obisnuit, este arhiepiscopul Angliei. Se simte umilit de poarta, si
apoi rasare teama: "Daca asta simt in fata portii, atunci ce am sa
simt inauntru?"

Cu maini tematoare, ciocane la poarta, dar in imensitatea acelui
spatiu numai el poate auzi ciocanitul. Zile in sir, bate si bate la
poarta. Intr-un tarziu, se deschide o mica fereastra si Sfantul
Petru il priveste cu 1000 de ochi, incercand sa-si dea seama cine a
facut acel zgomot. Acei 1000 de ochi sunt atat de stralucitori,
precum stelele, ca arhiepiscopul se simte si mai mic - aproape o non-
entitate.

Si Sfantul Petru intreaba, "te rog, oricine ai fi, oriunde ai fi,
arata-te."

Arhiepiscopul se prezinta: "Poate ca nu ma cunosti, Poti sa-l
intrebi pe Iisus, eu sunt arhiepiscopul Angliei."

Sfantul Petru spune, "Nu am auzit de Anglia niciodata."

Arhiepiscopul spune, "Poate ca nu ai auzit de Anglia, insa cu
siguranta ai auzit de minunata noastra planeta Pamant."

Sfantul Pentru spune, "Nu vreau sa te ranesc, insa daca nu imi dai
numarul de ordine al Pamantului, nu pot sa-mi dau seama despre ce
vorbesti." Trebuie sa ma duc in biblioteca si sa caut - daca imi dai
numarul de ordine - sistemul solar caruia ii apartii, pentru ca sunt
milioane de sisteme solare si fiecare sistem solar are multe
planete.'

Dar arhiepiscopul nu s-a gandit niciodata ca Pamantul ar avea un
numar de ordine. "Nu stiu nici un numar de ordine, dar eu sunt
arhiepiscop. Du-te si spune-i lui Iisus."

Sfantul Petru zice: "Sunt din ce in ce mai confuz. Cine este tipul
asta, IIsus?"

Arhiepiscopul este foarte socat. "Nu ai auzit de Iisus, singurul fiu
al lui Dumnezeu?"

Sfantul Petru zice, "In ce ma priveste, nu l-am vazut niciodata pe
Dumnezeu; nu stiu daca exista sau nu. Eu sunt doar un portar. Poate
undeva, prin paradis exista cineva care se crede Dumnezeu, insa eu
nu l-am intalnit niciodata ..."

A fost un soc atat de mare, incat arhiepiscopul s-a trezit
transpirat.

Povestirea esre semnificativa deoarece arata cat de mici suntem noi
comparativ cu universul. Evident ca omul primitiv nu a reusit sa
inteleaga ideea vastitatii universului fara sa ii atribuie o
personalitate si fara sa se relationeze intr-un fel sau altul cu
aceasta.

Dumnezeu a fost efortul omului primitiv de a conferi existentei o
personalitate. Apoi a devenit Dumnezeu tatal. Abia atunci poti sa ai
o relatie cu el. Poti chiar sa fii impotriva lui, dar cel putin e
cineva fata de care poti sa fii pro sau contra; este cineva care
poate fi mai mare ca tine, care te poate proteja, care iti
garanteaza ceva.

Dumnezeu de fapt inseamna saracia constiintei umane.

Oamenii care si-au atins constiinta profunda si pragul ei cel mai
inalt, ca Gautam Buddha, au negat existenta lui Dumnezeu. Oricine
care s-a imbogatit interior a trecut de mintea care, de fapt, e
bolnava si l-a negat pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu ca o fictiune pentru
copiii de gradinita. Ei au nevoie de el – parabole, fabule, povesti.
Foarte putini oameni au trecut de gradinita, de fapt.

Dumnezeu exista pentru ca tu nu esti constient de tine insuti.
Dumnezeu exista pentru ca nu ai atins centrul fiintei tale. In
momentul in care te cunosti cu adevarat, nu mai exista nici
Dumnezeu, nici nevoia de el. Eu sustin complet ce spunea Friedrich
Nietzsche: "Dumnezeu a murit."

TCea de-a doua parte a frazei spuse de Nietzsche este chiar mai
semnificativa: "Dumnezeu a murit si omul este acum liber." Aceasta
parte nu s-a bucurat de prea multa atentie din partea filozofilor, a
misticilor, a psihologilor, insa aceasta parte este cea mai
importanta; prima parte nu inseamna prea mult. De fapt, prima parte
este gresita. Dumnezeu nu poate muri – fictiunile nu mor. In
momentul in care stii ca sunt fictiuni, nu se pune problema ca ele
sa moara. Asa cum nu s-au nascut, nu vor muri. Dumnezeu nu s-a
nascut niciodata - si atunci cum sa moara? Moartea este cealalta
extrema a nasterii.

Asadar, prima parte nu e importanta, dar i-a fost acordata multa
importanta de catre teologi, deoarece s-au temut: "Asta e un
sacrilegiu, sa spui oamenilor ca Dumnezeu a murit. Asta inseamna ca
acum nu mai e nevoie de nici o religie." S-au temut pentru propria
lor afacere. Dar au uitat cea de-a doua parte, care este mult mai
importanta si are semnificatii cu mult mai semnificative. Inseamna
ca Dumnezeu era ceva ce lega, ce te dadea inapoi, ceva de care te
temeai. Dumnezeu nu a fost o comoara, ci o greutate infinita,
imensa, asupra inimii si cresterii tale.

O data ce Dumnezeu este indepartat, posibilitatea omului de a creste
si a se dezvolta devine absolut libera.

Un zeu este un despot, un fascist. Fara Dumnezeu, lumea devine
libera.
Existenta da fiecarui individ o demnitate uriasa. De la cel mai mic
fir de iarba pana la cea mai grozava stea din Univers, ea da iubire
si semnificatie enorma, si nu face nici o diferenta. Existenta
acorda egalitati si oporunitati egale. Nu e nevoie sa pierzi timp in
rugaciune, sa citesti scripturile, care sunt cele mai putin sfinte
carti din lume. NU e nevoie sa fii exploatat de preoti. Esti dintr-
odata eliberat de toate lanturile astea. Acum poti sa fii tu insuti.

Atata timp cat exista Dumnezeu nu vei putea fi niciodata tu insuti.
Esti doar o marioneta, sforile tale sunt in mainile lui Dumnezeu. O
zicala veche in India spune ca nici cea mai mica frunza din copaci
nu se misca decat daca primeste de la Dumnezeu ordin sa se miste.
Orice ai fi, religiile iti spun ca esti tarana. Cuvantul "om" vine
din "humus", care inseamna noroi, tarana. Si cuvantul in ivrit,
araba, urdu, hindi este "admi" – este folosit ca numele primului om,
Adam. "Admi" inseamna pamant. Dumnezeu l-a facut pe om din pamant si
apoi a suflat viata asupra papusii.

Acum, tu ce fel de libertate ai? Cineva a suflat viata asupra ta si
este tot in mainile lui sa se opreasca sa mai sufle viata asupra ta
in orice clipa. Orice ai face, religiile cred ca este soarta ta,
care ti-e scrisa in frunte. Si au fost oameni prosti care chiar au
incercat sa citeasca ce ti-e scris in frunte. Astrologi, chiromanti,
tot felul de oameni care au exploatat simplitatea si inocenta Sunt
oameni care iti citesc in palma, se uita la linii si iti spun ce
inseamna ele. Ideea de baza aici e ca tu nu-ti traiesti viata, faci
doar parte dintr-un spectacol, si rolul pe care il joci a fost decis
cu mult inainte.

Krishna – in marele razboi indian, Mahabharata – i-a dat
discipolului sau, Arjuna, o replica.
Vazand imensul masacru care urma sa aiba loc, Arjuna pur si simplu
si-a pierdut cumpatul, desi era un om de mare curaj si cu o
inteligenta deosebita.

El a spus: "Nu vad rostul acestui razboi. Chiar daca o sa castig ...
si cu siguranta voi castiga" – pentru ca nu mai era un alt luptator
ca el. – "Dar sa stau pe tronul victoriei inconjurat de cadavrele
tuturor prietenilor si dusmanilor mei, toti oamenii aceia frumosi,
nu ma incanta deloc. Numai cand imi imaginez scena asta si
innebunesc. Decat sa lupt, mai bine cedez tronul – unui alt var-
frate. Il las pe el sa guverneze tara si eu plec in Himalaya sa
meditez, sa devin sannyasin. Mi-am pierdut orice interes in lupta."

Krishna incearca in toate felurile sa il convinga, insa Arjuna
stapaneste nu numai lupta, ci si argumentele intelectuale si
riposteaza. Pana la urma, nemaiavand argumente, Krishna spune, "E
scris in destinul tau. Daca pleci, pleci de langa Dumnezeu. Razboiul
este predestinat de Dumnezeu sa-i distruga pe toti cei care nu sunt
virtuosi si sa-i lase numai pe virtuosi sa supravietuiasca. " La
aceasta nu mai exista contraargument, pentru ca Arjuna crede in
Dumnezeu si in destin.

Arjuna a mers la razboi. Krishna a fost raspunzator, acum 5000 de
ani, pentru distrugerea acestei tari, prin argumentul fals pe care l-
a adus. In razboi nu numai ca au murit foarte multi oameni, insa
razboiul a distrus curajul acestei tari, care a inceput sa se sperie
de orice calamitate, oricat de mica.

2000 de ani de sclavie ....Vreau sa fie clar pentru toata lumea ca
cei care sunt responsabili pentru acesti 2000 de ani de sclavie sunt
cei mai mari oameni din India. In capul listei sta Krishna; Arjuna
este doar umbra lui. is just his shadow. Apoi vine Mahavira, care i-
a invatat pe oameni sa fie nonviolenti in asa masura incat urmasii
lui nu erau nici macar in stare sa cultive plante, spunand ca ele au
viata; daca cultivi, inseamna ca trebuie sa omori plantele atunci
cand strangi recolta. Gautam Buddha
este pe locul al treilea; el a invatat oamenii sa accept, sa fie
multumiti cu ceea ce au – saraci, infometati, sclavi, sa ramana
perpetuu multumiti.

Invataturile lor au fost minunate. Trebuie insa sa amintesc ceva, ca
sa nu fiu prost inteles. Invataturile lor au fost minunate, insa ei
nu s-au gandit niciodata la implicatiile acestor invataturi. Nu s-au
gandit niciodata ca daca predici nonviolenta unei tari intregi, daca
ii spui sa renunte la orice arma, cand nimeni altcineva in lume nu
face asta, atunci pui tara aia in starea de victima, exploatata de
oricine.

Si timp de 2000 de ani un invadator dupa altul a venit in India, a
exploatat-o si a plecat. Intr-un final, mahomedanii au venit si s-au
gandit: "De ce sa mai plecam? Putem nu doar sa exploatam poporul
asta, ci sa-l guvernam si sa ramanem aici." Si apoi au venit
britanicii, francezii, portughezii, si toti au incercat sa
exploateze tara asta. Britanicii au fost de departe cei mai isteti.
Portughezii au avut micile lor insule Diu, Daman si Goa, francezii
au avut o mica parte din tara, Pondicherry. Britanicii au avut insa
toata tara.

Oamenii au ramas infometati si au murit de foame si nimeni nu s-a
gandit ca de fapt aceste marete principii sunt intr-un fel
responsabile pentru situatia nefericita prin care a trebuit sa
treaca India atatea mii de ani. Si nici chiar astazi nimeni nu
incearca sa vada toate implicatiile. Fiecare principiu maret isi are
propriul nor negru. Si daca nu intelegi si norul, in curand ai sa
fii absorbit de el. Daca il intelegi, esti in stare sa-l ocolesti.

Dumnezeu se pare ca este cel mai mare principiu care i-a fost
predicat omului de-a lungul secolelor, dar nimeni nu i-a analizat
implicatiile.

Daca Dumnezeu l-a creat pe om, atunci inseamna ca omul nu are nici o
individualitate proprie, nu poate pretinde nici o demnitate, nici o
libertate.

Nici nu se pune problema ca o marioneta sa declare "Vreau sa fiu
libera." Daca Dumnezeu a creat universul, atunci orice s-a intamplat
in univers trebuia sa se intample. A fost vointa Domnului. Nici un
efort din partea noastra nu ar fi schimbat nimic.

Si poti vedea ca, daca Dumnezeu a creat lumea, si daca el este in
spatele armelor nucleare si al oamenilor care le creeaza, atunci
nici un efort din partea omului nu poate preveni distrugerea
intregii planete. Sa lasi crearea lumii in mainile unui Dumnezeu
fictiv este foarte periculos. Ne face totalmente neputinciosi. Nu
putem face nimic.

De aici, simpla mea intelegere asupra constiintei este ca daca
Dumnezeu nu a murit o data cu declaratia lui Friedrich Nietzsche's,
atunci trebuie sa-l omoram!
Oriunde l-ai intalni, nu trebuie nici macar sa-i spui "Buna ziua".
Intai omoara-l si dupa aia spune-i "Buna ziua" – ca sa duci
formalitatea pana la capat. Insa nu e nevoie de Dumnezeu. Cu
Dumnezeu acolo sus, omul va ramane pentru totdeauna un sclav, un om
inconstient, care nu va lupta niciodata sa atinga maximum de
potential la care poate ajunge.

Daca Dumnezeu va disparea, s-ar putea sa simti putina teama – din
obisnuita –
o teama care va disparea.

O data ce veri realiza ca stai pe propriile picioare si ca ai de
facut ceva pentru a-ti crea o constiinta mai buna, o inima mai
iubitoare, atunci rugaciunile devin inutile, pentru ca nu mai e
nimeni sa raspunda la ele ... Da, uneori ele au primit raspuns.
Macar o data, cu siguranta ....

Un om sarac l-a rugat pe Dumnezeu, luni la rand: "Da-mi 50 de
dolari, nu vreau mult, doar 50 de dolari."

Intai s-a rugat, insa apoi s-a gandit, "Milioane de oameni se roaga,
e un singur Dumnezeu si o gramada de oameni care se roaga. Oare
rugaciunea mea umila va ajunge vreodata la el .....Si poate ca e
atata zgomot in jurul lui – rugaciuni de la toate bisericile,
moscheile, sinagogile, templele – cine va avea grija de mine? Mai
bine ii scriu o scrisoare."

Si a scris o scrisoare spunand, "Iti scriu ca sa-ti reamintesc ca de
luni intregi ma rog, insa nu am primit nici un raspuns. Se pare ca
rugaciunea mea nu a ajuns la tine. Pot sa inteleg ca e atata zgomot
in jurul tau, de la atatea rugaciuni. Si oameni mari ti se roaga –
papa, arhiepiscopul, shankaracharya –, deci cine va lua in seama
rugaciunea mea umila? Si nu cer mult - nici paradis, nici rai,
nimic, doar 50 de dolari. Asa ca m-am gandit sa-ti scriu scrisoarea
asta."
Asa ca a inceput scrisoarea cu litere mari, "Cincizeci de dolari!
TTine minte, e urgent!."

Dar apoi a fost atat de bulversat pentru ca nu stia cui sa adreseze
scrisoarea si catre ce adresa sa o expedieze. S-a gandit: "Cea mai
buna idee ar fi sa o adresez asa: Dumnezeu, Posta Generala". Daca
posta generala nu poate sa-i gaseasca adresa, atunci cine sa poata?
Scrisoarea a ajuns la seful postei. A privit-o, a ras si apoi s-a
intristat. S-a gandit: "Omul asta trebuie ca e foarte disperat –
nimeni nu ii scrie scrisori lui Dumnezeu. Si nici macar nu cere asa
de mult."

Asa ca a spus prietenilor, "Va rog sa va uitati la scrisoarea
acestui om sarman. Contribuiti cu totii, si ii vom trimite 50 de
dolari. Macar o data sa i se raspunda la rugaciune." Au strans
banii, insa nu au reusit sa adune decat 45 de dolari. Seful postei a
spus: "Nici o problema, macar ca-i trimitem si pe astia."

Cand cei 45 de dolari au ajuns la omul sarman, acesta a numarat
banii, a privit in sus si a tipat: "Doamne, tine minte un lucru.
Data viitoare cand imi mai trimiti bani, nu-i mai trimite prin
posts! Hotii astia si-au luat comisionul. Am primit numai 45 de
dolari!"

Cu exceptia acestui eveniment, nu am auzit de nici o rugaciune care
si-a primit raspuns – si nici macar in aceasta situatie raspunsul nu
a fost complet. Nu e nimeni acolo sa raspunda. Existenta trebuie sa
fie abordata altfel.

Dumnezeu trebuie sa fie venerat.

Catre Dumnezeu trebuie inaltate rugaciuni.

Existenta trebuie sa fie contactata prin meditatie.

Sunt doar doua feluri de religii pe lume: religiile rugaciunii si
religiile meditatiei. Poti sa vezi unde vreau sa ajung. Toate
religiile rugaciunii cred in Dumnezeu, pe cand religiile meditatiei
nu. Pentru ca meditatia te poarta inspre tine insuti si te
implineste, nu ai nevoie sa te rogi, nu ai nevoie de nici o
consolare. Esti intr-o stare de bucurie, de beatitudine, ca poti
binecuvanta intreaga lume.

Eu te invat existenta, si intrarea in existenta se face prin propria
ta fiinta; meditatia nu inseamna rugaciune – aminteste-ti, este
opusul rugagciunii. Rugaciunea face parte din jargonul fals despre
Dumnezeu, rai si iad.
Rugagciunea este parte din toata chestia asta. Meditatia este, pur
si simplu, singurul drum pur sa intri in contact cu existenta. Si
contactul asta devine imediat o contopire. Devii existenta insasi.
Apoi esti nori si stele si flori si ploaie. Esti pretutindeni. Nu
mai esti un strop, devii oceanul intreg.

Tine minte distinctia clara inte existenta si Dumnezeu. Dumnezeu
inseamna condamnarea inteligentei noastre. Inseamna acceptarea
umilintei, inseamna sa accepti ca "Suntem numai niste marionete; tu
esti puterea. Tot ce vrei sa facem, vom face. Tot ce putem face este
sa ne rugam." Te ologeste atat de mult ... Chiar ideea de Dumnezeu
iti face greata. Numai existenta are in ea prospetime si frumusete
si adevar.

Niciodata sa nu amesteci cuvintele astea doua. Unul inseamna
realitate, celalalt e pura fictiune."


traducere prem suchira

Potentialul nelimitat

Potentialul Nelimitat
Kristopher Raphael


Despre Ego
Cuvantul Ego este unul din acele cuvinte care este aruncat peste tot in jur in diverse forme, si cu diverse intelesuri, in functie de context. Psihologia spune de exemplu ca exista Ego si Superego. In conversatia de fiecare zi, vorbim despre Ego ca fiind echivalentul sentimentului exagerat al propriei importante. Cu toate acestea, in contextul cresterii spirituale, semnificatia este specifica, si prin intelegerea a ceea ce este egoul si cum se formeaza acesta putem sa ne ocupam de el mai bine. Suntem nevoiti sa ne ocupam de el pentru ca egoul ne impiedica din a ne realiza Potentialul nostru Nelimitat.
In cresterea spirituala, egoul este "corpul pretentiei". Definitia din dictionar pentru "pretentie" este "o afirmatie falsa". Egoul pretinde ca este ceva ce nu este de fapt. Si ceea ce pretinde egoul, este ca el ar fi Sinele Autentic.
Egoul face tot ce poate ca sa mimeze Sinele Autentic. Totusi, el nu este capabil sa fie acesta. Asa cum egoul este fals si Sinele Autentic este adevarat, tot ce poate sa faca egoul este sa pretinda ca poate crea aceleasi calitati ca si Divinul. De exemplu egoul incearca sa creeze domnia, ceea ce este un aspect bun, care insemneaza a avea control asupra propriei vieti si persoane, dar nu reuseste decat sa creeze dominatia, care este control prin oprimare. Egoul incearca sa creeze iubire, dar nu reuseste decat sa creeze co-dependenta. Egoul incearca sa creeze pentru sine imputernicire (care este intotdeauna intovarasita de modestie), insa nu reuseste decat sa creeze putere si control, in deficitul altora. Egoul incearca sa creeze implinire si multumire in viata, dar nu reuseste decat sa creeze o fericire temporara, care curand dispare si se transforma in nemultumire.
Egoul poate doar pretinde ca el creeaza calitatile sinelui Divin. Totusi el
stie foarte bine sa se prefaca si de la o varsta frageda poate convinge o persoana
medie ca el [sinele egotic] este cel adevarat.
Egoul se incrusteaza adanc in societate. El permeaza
familiile noastre, scolile noastre, si locul nostru de munca.
Chiar si religiile noastre sunt incarcate de ego. La un preot care predica despre
abstinenta sexuala de exemplu, chipul pe care ni-l prezinta poate sa fie diferit de modul cum actioneaza el insusi. Acesta este "falsul", sau egoul. Egoul este atat de raspandit incat multi oameni nici nu mai cunosc si altceva. Din aceasta cauza legatura noastra cu sinele nostru Autentic se pierde de la o varsta tanara, fiind inlocuita cu ceva care nu este adevarat, cu personalitatea falsa care este egoul.

Egoul s-a incrustat in constiinta umanitatii de la inceputurile timpurilor omenesti.
Iata o povestire despre inceputul egoului.
Cu mult timp in urma, cand soarele petrecuse doar un ciclu in jurul Stelei Sursa, Unicul
Supra Suflet se juca cu dimensiunea fizica, visand particele din sine in trupuri omenesti.
La inceput s-a extins pe sine si a visat o fiinta omeneasca in sistemul de viata a pamantului.
A inceput cu o fiinta umana, apoi a mai visat inca una. Acestul lucru a fost interesant,
facand trecerea de la Unitate la Individualitate. Corpurile individuale si expereinta individualitatii erau o noua experienta pentru Supra Suflet.
Cand o fiinta omeneasca se intalnea cu alta pe pamant, ele stiau ca sunt la fel, adica
doar extensiuni ale aceluiasi suflet. Ele se salutau una pe alta ca si cum s-ar fi salutat pe sine:
"Salutare mie", spunea una. "Salutare mie", raspundea cealalta.

Pe masura ce Supra Sufletul se juca cu extensiunile sale in dimensiunea fizica, se crea o idee:
"Acest lucru este atat de amuzant. Ce de experiente noi traiesc! Ce ar fi daca fiecare extensiune ar pretinde ca nu este eu? Acest lucru ar fi si mai amuzant!"
Acum, de fiecare data cand o fiinta omeneasca o saluta pe alta, fiecare pretindea ca nu este din aceeasi sursa ca si cealalta. Ele se salutau reciproc cu "Salutare tie, care nu esti eu".
Pe masura ce acest lucru s-a repetat s-au nascut tot mai multi oameni care pretindeau ca nu sunt din aceeasi sursa. In curand o alta entitate a inceput sa prinda forma. Aceasta entitate era egoul. El traia prin prefacatorie. Pe masura ce egoul deveni din ce in ce mai puternic, fiintele omenesti uitara faptul ca se prefaceau.
Datorita egoului, darul Individualitatii se transforma in blestemul scindarii.

Pentru a vindeca ceea ce este Ego un lucru de folos este intelegerea modului in care egoul se formeaza in noi, ca indivizi. Egoul este imbinat cu ranile noastre. Cand suntem copii mici suntem spontani in mod natural. Ne exprimam sentimentele pe moment. In multe familii insa emotiile spontane sunt desconsiderate, si de aceea curand invatam sa le suprimam. Indata ce auzim primul "Nu", sau "nu e voie sa faci asta", incepem sa ne schimbam. Un copil mic doreste in mod natural sa placa celor care il ingrijesc. Atunci cand cei care il au in grija exprima neplacere fata de exprimarea copilului, acesta, ca sa faca placere parintilor sai, va incepe sa-si suprime simtirea sa proprie. Ce se intampla atunci cand ne suprimam expresivitatea este ca suprimam chiar ceea ce suntem. Alcatuim o fata diferita pe care o aratam oamenilor. Pretindem ca simtim altceva decat ceea ce simtim. Cand pretindem ca suntem ceva ce nu suntem, apare egoul.
Parintii, scoala si societatea au anumite asteptari despre cum ar trebui sa actionam, si ce ar trebui sa fim. O mama doreste ca fiica ei sa fie o printesa, cand ea de fapt se simte mai bine jucandu-se ca un baietoi. Fetita incearca (pretinde) a fi printesa ca sa o multumeasca pe mama ei, si astfel apare egoul. Un tata vrea ca fiul lui sa fie campionul sportiv care el n-a reusit sa devina el insusi, cand de fapt fiul este interesat mai mult sa cante la chitara. Baiatul isi suprima dorinta de a exprima muzica, si incearca sa devina campionul sportiv, ceea ce i-a cerut tatal lui sa fie. El se schimba in altceva care nu este de fapt, si atunci apare egoul.
Abuzul de orice forma, fie fizic, fie emotional, cauzeaza trauma. Cand suntem copii credem ca tot ce se intampla se intampla pentru ca NOI am facut ceva gresit. Intr-o zi tata vine acasa beat. Intram in bucatarie si vedem cum arunca cu scaunele in jur. El ne vede ca intram in incapere si urla la noi zicand ca daca nu ne-am fi nascut familia n-ar avea atatea probleme. In ziua urmatoare este dragut cu noi (are remuscari) si ne spune ca ne cumpara bicicleta. Insa in ziua urmatoare iarasi vine beat si furios. A uitat total de bicicleta pe care ne-a promis-o. Acest leitmotiv se repeta. De fiecare data incercam sa intelegem ce am facut oare ca sa-l maniem atat de tare pe tata, si ce ar trebui sa facem ca sa-l facem sa se simta bine. Ni se face rusine de ceea ce suntem. In incercarea noastra disperata de a-l multumi pretindem ca suntem cineva ce nu suntem, si egoul se inradacineaza adanc. Trauma (ranirea) apare atunci cand, copil fiind, una din necesitatile noastre de baza nu este indeplinita. Trei asemenea necesitati sunt "iubirea", "acceptarea" si "aprobarea". Daca esti de exemplu nascut ca fata, si stii ca tatal tau voia baiat, atunci nu te simti acceptata. Apare o rana, ti se face rusine ca esti ceea ce esti, si incerci sa fii altcineva. Aceasta incercare de a fi altcineva devine un teren fertil pentru ego. Sa zicem de exemplu ca de la o varsta frageda simti dorinta puternica sa canti la un instrument muzical. Acest lucru iti confera implinire si bucurie profunda. Totusi, parintii vor ca tu sa devii doctor. Ei dezaproba dorinta ta de a canta la un instrument muzical. Aceasta lipsa de aprobare cauzeaza o trauma si tu incerci sa te schimbi ca sa obtii aprobarea parintilor. Iti suprimi dorinta de a canta si studiezi din greu ca sa fii doctorul care au vrut parintii tai sa fii. Aceasta schimbare a sinelui in altceva, pentru a face placere altora, da nastere unui ego.
Un copil este abandonat de o mama care nu este capabila sa se descurce in viata. La un nivel profund copilul simte ca nu este iubit.
Copilul creste in familii adoptive. In fiecare noua casa copilul incearca sa se transforme in ceva care sa fie iubit de catre parintii sai adoptivi. Indata ce copilul se schimba in acest fel, se naste egoul.
Pe la varsta de sase ani, deja majoritatea oamenilor sunt ferm fixati in ego. Ei si-au format o anumita personalitate (persoana falsa) in incercarea de a fi ceea ce ei cred ca ingrijitorii lor doresc ca ei sa fie. Nu mai este mult pana cand ei pierd contactul cu Sinele Autentic, care este fiecare cu adevarat.
Datorita faptului ca suntem adanc inradacinati in ego, ne este dificil sa cunoastem cine suntem. Fiecare strat al egoului ne taie contactul cu sinele nostru Autentic, cu sinele Divin. Pentru majoritatea oamenilor nu este cunoscut decat atat, falsul sine, sau egoul. Datorita faptului ca ei traiesc fixati in spatiul sinelui fals, vietile lor sunt in mare parte false. Tot ce stiu ei este ceea ce incearca egoul sa creeze. O persoana poate sa intre intr-o relatie sau sa iasa din ea, de ex, incercand sa afle ceea ce ei cred ca este "iubire". Cu toate astea incercarea egoului de a iubi se dovedeste ca nu este nimic mai mult decat o forma de co-dependenta.
Co-dependenta apare atunci cand incercam sa determinam pe cineva sa ne implineasca anumite necesitati pe care le avem, si pe care doar noi insine le putem implini. Cand suntem raniti in copilarie, se formeaza un gol in corpul nostru energetic. Acest gol atrage persoane care noi credem ca pot sa umple golul respectiv. Totusi, golurile formate in timpul copilariei nu pot fi vindecate decat de-la-sine-la- sine. Cei care ne-au crescut au cauzat ranile acestea si golurile care au rezultat atunci cand nu ne-au implinit una din necesitatile de baza, insa atunci cand noi insine devenim adulti numai noi insine avem puterea de a ne satisface necesitatea care nu a fost implinita.
Cu alte cuvinte, daca nu am primit iubire in copilarie, o cerinta de baza nu a fost indeplinita, si s-a format o trauma. Aceasta cauzeaza un gol in corpul energetic. Ca sa vindecam rana trebuie sa gasim ceea ce nu ne-a fost dat, in acest exemplu a fost prezentata lipsa iubirii, si sa ne oferim acest ceva care ne este necesar. In acest caz noi trebuie sa iubim copilul nostru interior, baietel sau fetita, pentru a-l creste sau a o creste mare. Atunci cand ne implinim de-la-sine-la- sine necesitatile noastre inca neimplinite, ne vindecam de fapt rana si umplem golul cu iubirea pentru Sine.
In relatia co-dependenta insa nici una din partile implicate in relatie nu si-a indeplinit lucrul pe care trebuiau sa-l faca pentru propria vindecare. Golurile din corpul lor energetic atrag pe altii care ei cred ca pot sa le umple golurile respective. Ei se simt minunat cand sunt cu cineva care poate sa le umple energetic si emotional golurile. Ei cred ca aceasta este iubire. Dar nu este iubire. Este co-dependenta, care porneste de la ego. Atunci cand o persoana nu si-a facut vindecarea necesara si cand cealalta persoana pleaca, golurile lor raman larg deschise si ei simt o mare durere. Aceasta este co-dependenta. Fiecare persoana depinde de alta ca sa-i umple golurile.
Ca oameni fiecare avem necesitati de baza, in a primi de la alti oameni iubire, companie, si asa mai departe. Cu toate acestea, atunci cand necesitatea este una care nu a fost indeplinita in copilarie, cum ar fi iubirea, acceptarea si aprobarea, si cand un gol s-a format deja, numai noi insine putem sa implinim aceste necesitati, de-la-sine-la- sine. Incercarea de a face pe altcineva sa ne umple un asemenea gol este ego. Este incercarea egoului de a crea iubire.

Relatiile care sunt cele mai capabile sa evolueze cel mai profund in iubire si intimitate adevarata, sunt cele in care ambele parti si-au facut lucrul de vindecare prin care sa-si vindece ranile si sa-si umple golurile. In asemenea relatii iubirea adevarata, care nu poate sa vina decat de la Sinele Autentic, poate creste si inflori. Egoul este atat de impregnat in societate si indivizi incat de cele mai multe ori oamenii nu cunosc alt punct de referinta. Ceea ce o persoana obisnuita descrie ca fiind fericire, iubire, implinire, libertate, putere, si asa mai departe, nu sunt nimic mai mult decat imitatii create cu istetime de catre ego. Nu este de mirare deci faptul ca oamenii au atatea dificultati in relatii, cariera si familie. Cele mai multe idealuri sunt bazate pe ceva creat de catre ego. Adevarata iubire, putere, implinire si libertate nu pot sa vina decat de la ce este cu adevarat Sinele Autentic, sau Sinele Divin.
Din copilarie noi adunam ego, foaie peste foaie. Parte din calea noastra spirituala este desprinderea acestor straturi de ego, asa cum desprindem
foile de ceapa. Pe masura ce desprindem fiecare foaie ne apropiem mai mult de ceea ce este adevarat in sine.
Egoul se impregneaza in noi la o varsta foarte frageda. Ca o boala genetica el ne este dat mai departe de catre parintii nostri. Egoul este principala sursa a disfunctiei din familiile si societatile noastre. Toti suntem traumatizati mai mult sau mai putin. Aceasta traumatizare este cea care provoaca probleme potentialului nostru. Ea se manifesta prin dificultati in relatiile dintre noi, nefericire, lipsuri, dificultati in gasirea unui serviciu care sa ne faca sa ne simtim impliniti, si asa mai departe. A vindeca egoul si a reveni la Sinele Autentic este ingredientul esential prin care putem sa ne realizam Potentialul nostru Nelimitat.
O intrebare care apare deseori este "cum pot sa determin diferenta intre dorinta data de ego si dorinta care vine de la Sinele Divin"?
Dorintele egoului si dorintele adevarate, care vin de la Sinele Divin, au caracteristici diferite care pot sa ne ajute sa facem distinctia intre ele.
Dorintele adevarate de obicei sunt de lunga durata. Ele pot deveni mai intense in anumite perioade ale vietii, insa in general ele constituie o tema sau un fir care se continua de-a lungul vietii. Daca ai avut o dorinta de lunga durata care iti apare mereu din profunzime, este foarte posibil ca ea sa fie o dorinta a Sinelui Divin. Alta modalitate de a ne monitoriza dorintele este prin a ne imagina ca ele s-au realizat, si de a ne imagina implinirea care ne vine prin realizarea lor. De exemplu, vrei sa-ti cumperi o masina noua pe care ai vazut-o in reclamele comerciale. Iti face placere sa te gandesti la ideea de a avea masina. Imagineaza-ti ca ai masina timp de doi ani. Crezi ca bucuria aceea se va fi sters ? Sau va continua masina sa te multumeasca?
Ce fel de multumire iti va da masina? Este oare o multumire de moment sau este o multumire profunda, de durata? S-ar putea sa fie oricare. Pentru unii, o masina noua poate reprezenta o dorinta adevarata, ca o extensiune a sinelui. Ea aduce multumire. Pentru altii insa o masina poate fi ceva care ii multumeste pe moment, insa dupa un timp ea devine la fel ca oricare alt lucru pe care il poseda.
Atunci cand privim la o dorinta, un alt lucru pe care putem sa-l monitorizam este profunzimea sa. Este oare o dorinta de suprafata sau vine ea din profunzimea noastra? In general, dorintele adevarate vin din profunzimea sinelui nostru. Dorintele superficiale vin de la ego.
In contextul potentialului nostru nelimitat, aspectele noastre Divine nelimitate pot veni doar printr-un potential care este bazat pe adevar. Atunci cand potentialul nostru este acoperit de strat dupa strat de sine neadevarat, devine un lucru dificil sa ne realizam potentialul nostru nelimitat.
Aspectul nostru nelimitat se structureaza atunci cand el intra in potentialul nostru. El actioneaza foarte mult asa cum face apa atunci cand intra intr-o tava de facut cuburi de ghiata. Daca tava este sparta, apa se scurge afara si nu se formeaza cuburile de ghiata. Alternativ, chiar daca apa poate sa stea in tava, ghiata care se formeaza se poate deforma din cauza faptului ca tava era sparta. La fel este si ceea ce se intampla cu potentialul nostru nelimitat. Esenta nelimitata, atunci cand intra in potentialul nostru care ii da structura, devine manifesta in viata noastra. Cu toate acestea, daca structura este acoperita de ego, esenta nelimitata nu poate sa intre in potentialul nostru, ci se scurge prin noi ca printr-o tava sparta de facut ghiata. Pe de alta parte, daca nelimitarea noastra reuseste totusi sa intre in potentialul nostru dar noi suntem fixati in ego, nelimitarea poate fi pervertita. Atunci cand se petrece asa ceva, ceea ce se manifesta in viata noastra va arata altfel decat ar fi trebuit sa arate potentialul nostru nelimitat.
Ca sa ne realizam potentialul nelimitat trebuie sa devenim deci constienti de felul in care egoul ne blocheaza. Trebuie sa identificam locul unde viata noastra este construita pe fals, pe pretentie. Cum spuneam in capitolul intai, primul pas este constientizarea. Fii constient de felul cum lucrezi. Fii constient de mecanismul propriei gandiri. Noteaza-ti cum raspunzi si cum reactionezi la anumite situatii, persoane si lucruri. Fii constient de orice fel de obiceiuri pe care le ai atunci cand raspunzi. Fii martor si observa-te pe tine insuti/insati in fiecare aspect al vietii tale.

Un Procedeu de Dezmembrare a Egoului
In continuare este prezentat un procedeu care, atunci cand este folosit in mod consistent, va incepe sa dezmembreze egoul. Egoul este corpul Pretentiei. El pretinde a fi ceva ce nu este. El nu poate exista in lumina adevarului. Adevarul ne cere sa fim cinstiti. In orice situatie, intreaba-te acest lucru: "sunt eu complet cinstit cu mine insumi/insami? "
Intreaba-te aceasta intrebare inainte de a lua o decizie, oricat de mica sau de mare ar fi ea.
Intreaba-te inainte de a incepe sa spui cuiva ceva. Intreaba-te inainte de a cere ceva cuiva.
Fii constient de ceea ce gandesti. Atunci cand chibzuiesti sau eziti intre doua alternative,
intreaba-te daca esti complet cinstit cu tine.
Fa-ti un obicei din a trai cu integritate. Integritatea este legata de cuvantul "integral".
A fi integral, sau integru, insemneaza a fi intreg, sau nedivizat.
Egoul creeaza compartimentari in sine. S-ar putea sa aratam o fata sefului nostru,
alta fata persoanei cu care suntem intimi, si iarasi alta fata familiei noastre.
Ne schimbam depinzand de persoana cu care suntem.
Fiecare schimbare a sinelui este echivalenta cu o sub-personalitate. Deseori aceste sub-personalitati
nu se cunosc una pe alta. Acest lucru este un teren fertil pentru ego. Atunci cand avem sub-personalitati nu suntem
intregi sau integrali. Pentru a avea integritate trebuie sa fim complet cinstiti cu noi insine.
Cu fiecare actiune, intreaba-te: "actionez eu cu integritate? "
Tine-ti atentia treaza atunci cand lucrezi cu acest procedeu. Noteaza orice fel de rezistenta pe care o simti.
Pe masura ce lucrezi cu acest procedeu, vei incepe sa stirbesti si sa slabesti stransoarea pe care o are egoul asupra ta.
Acest lucru va permite nelimitarii sa curga prin tine.


2002, 2003 Lightwurks, LLC. Kristopher Raphael

PALATUL SUFLETULUI

Palatul sufletului are o mulţime de încăperi. Fiecare cameră are farmecul, misterul şi parfumul ei unic. Prin multe dintre ele au trecut, sau chiar s-au stabilit, persoane care, de-a lungul anilor, au lăsat daruri spirituale, unii chiar punându-şi amprenta prezenţei, modelând stiluri şi decoraţiuni interioare.
Există însă şi spaţii nevizitabile, sufocate între pereţi tapetaţi cu indiferenţă, spaţii care păstrează scheletele luptelor interioare, ale dramelor şi întrebărilor fără răspuns, şi chiar ciornele corigenţelor emoţionale. Când intrăm uneori, sub pretextul de-a aerisi, de fapt aduşi de porniri obscure, asemenea acelora care revin la locul crimelor comise, ne împleticim în lanţuri de spaime, ne întâmpină, sadic, urletul de lup al temerilor, ne istovesc himerele traumatice ale confruntărilor tenebroase.
Viaţa ne oferă, zgârcit, dreptul sau speranţa de a clădi şi decora coridoare de lumină, săli, nişe şi firide în care stau frumuseţi şi valori niciodată visate. Pe unele dintre ele le descoperim accidental, altele ne sunt interzise. Din păcate pentru noi, planurile de construcţie ale marelui Creator au fost desenate pe hârtia virtuală a imaginaţiei şi nu s-au păstrat. Hotărât lucru, un gest deliberat.
Aşa că sufletele sunt, ele însele, o parte din arsenalul ispitelor sădite în calea noastră, bieţi muritori, plante din Taina dintâi a cunoaşterii, spre a ne face să pornim, din timp în timp, în aventura miraculoasă a explorării vreuneia dintre ele. În mână, ţinut strâns, ghemul de lână din care urmează să desfacem, centimetru cu centimetru, firul Ariadnei. Şi pornim, cu credinţa că suntem bine echipaţi, în expediţia interactivă pe care o numim, neîncăpător cuvânt, iubire.
Ne îndrăgostim, invariabil, de acel unic, sofisticat miracol arhitectonic, iluminat convergent de aşteptări şi speranţe, care se re-creează permanent în fantasme, şi ne cazăm, fără de veste, în noua reşedinţă, dăruind, pe negândite, palatul nostru în schimb. Experienţa fascinantă a unui habitat pe care nu dorim să-l părăsim vreodată.
După o vreme, avem impresia că ne descurcăm pe culoarul principal la fel de bine ca acasă: ştim înălţimea treptelor de la scări şi densitatea fericirii sau a tristeţii din saloane. Dar, în acelaşi timp, nu ne putem opri să nu privim, cu omenească îngrijorare, zăvoarele ferecate de pe ultimele uşi, pe sub care se strecoară lumina, şi pentru ale căror lacăte sperăm să primim sau, de nu, să găsim cheia potrivită.
Viaţa curge totuşi domol, iar fericirea de a fi acolo amestecă vise cu realităţi, prevenind mişcarea filmului pentru albume fotografice a căror calitate credem că poate să reziste timpului. Din timp în timp, suflul obişnuinţei ameninţă să stingă flacăra sfeşnicului care ne luminează paşii prin saloane, obligându-ne la bâjbâiala de care ne temeam, şi-apoi poate veni şi ziua genunchilor juliţi pe trepte, ceea ce duce la dorinţa de a schimba opţiunea de prelungire contractuală. Mai mult, dacă măsurile de întreţinere a locuinţei se lasă aşteptate, ori sentimentele evanescente ale proprietarului vor rezidi intrări, ne vom putea trezi, la fel de fără veste cum am intrat, în stradă.
Ba se mai poate întâmpla ca printre vizitatorii locului să apară vreo persoană calificată în domeniul arhitecturii de interioare, care să sugereze cumva, proprietarului, o schimbare sumară, ca, de pildă, mutarea unui tablou de pe un perete pe altul, pentru a-l pune, zice el, într-o lumină mai bună. O încercare e pe cale de-a se naşte.
Un ciocan loveşte capul unui cui de susţinere şi … peretele sună a gol. Dintr-odată, suntem confruntaţi cu speologica revelaţie a unei descoperiri majore: o imensă încăpere neumblată vreodată de paşi sau umbre. Arhitectul, incitat de generozitatea spaţiului, începe să-l decoreze. Locatarul de drept, neştiutor de existenţa acestui loc, de dimensiuni comparabile cu interiorul unei catedrale gotice, nu-i percepe lipsa.
Bulversat de noua realitate, proprietarul palatului se lasă pradă infatuării şi, îndemnat de entuziasmul noului venit, îşi mută centrul de greutate al preocupărilor în noua zonă de influenţă.
Cu timpul, palatul devine un duplex, cu acces separat pentru fiecare din cei doi, fostul chiriaş şi arhitectul de talent.
Aflaţi în atare situaţie, la o adevărată intersecţie a incursiunii în noi înşine, ne putem întreba: unde începe infidelitatea? Care este punctul de redistribuire a resurselor sentimentale? Cine are în mână capătul pompei de alimentare cu dragoste? Care e ziua fatidică de emitere a cartelelor de raţie zilnică pentru atenţia faţă de partener ?
Şi, ca un făcut, tot atunci privirea ni se opreşte, ca din întâmplare, pe un poster, care avertizează că în ziua bilanţului vom fi evaluaţi nu doar pentru faptele bune şi rele, ci şi pentru absenţa curajului de a lupta pentru păstrarea unei imense trăiri pe care am îngropat-o în cripta renunţării. Pentru ca….?



Sursa:
Palatul sufletului
Autor-Tristan
Editura FOR YOU

Dilema Regelui

A fost odata un rege tanar, care fu prins odata intr-o lupta cu armatele imparatiei vecine. Monarhul imparatiei vecine ar fi putut sa-l omoare imediat, dar gandindu-se poate la tineretea prizonierului ii oferi libertatea, cu o singura conditie: ca in decurs de un an regele cel tanar sa afle raspunsul la o intrebare dificila si sa aduca raspunsul in anul urmator, chiar in ziua in care a pierdut batalia. Intrebarea era: "Ce vor cu adevarat femeile?"

O asemenea intrebare poate sa incurce chiar mintile cele mai cunoscatoare din regat, gandi tanarul rege, care stiu atunci ca a primit o sarcina imposibila. Acceptand totusi provocarea pentru ca n-avea incotro, el pleca cu promisiunea ca se va intoarce cu raspunsul, sau se va pregati sa moara exact peste un an.
Ajuns acasa el lua personal la intrebari toate femeile din regat, de la printese pana la bucatarese si prostituate, apoi intreba preoti, intelepti, tarani, cersetori, chiar si mascariciul curtii fu rugat sa-si dea cu parerea. Nimeni insa nu putu sa dea un raspuns satisfacator.

Mai ramasese doar o vrajitoare - Muma Padurii - o faptura urata, stirba si cocosata care traia intr-o padure, inconjurata de animalele si farmecele ei. Regele stia ca vrajitoarea ii va cere un pret exorbitant, dar ziua cand trebuia sa dea raspunsul era atat de aproape incat el se gandi ca nu mai are practic nimic de pierdut. Vrajitoarea ceru in schimbul raspunsului ca regele sa se casatoreasca cu ea. Regele accepta alianta cu inima grea si gandind la propria infrangere, dar dincolo de interesul personal el gandi atunci ca este mult mai important sa se afle neaparat raspunsul la acea intrebare la care n-a putut raspunde nimeni.
Raspunsul pe care vrajitoarea i-l dadu era ca

"Ceea ce doreste o femeie cel mai mult este sa decida ea insasi ce face cu viata ei".

Monarhul tarii vecine vazu corectitudinea raspunsului primit, si din ziua aceea intre cele doua tari se instaura o pace si o prietenie trainica.
Intre timp, la palatul tinarului rege se faceau pregatiri de nunta. Fiind o persoana de o integritate deosebita, el se purta frumos cu viitoarea sotie si ii asigura tot ce avea nevoie pentru viata impreuna, vorbindu-i intotdeauna cu multa rabdare, bunatate si respect. In dimineata zilei in care urma sa aiba loc nunta, el intra in camera ei, aducandu-i in dar un minunat buchet de flori.

Dar spre surpriza lui, in locul unei vrajitoare urate, il astepta o fata de o frumusete orbitoare, imbracata in cea mai splendida rochie de mireasa.
Regele intreba cum de s-a schimbat astfel...iar ea raspunse ca vrajitoarele sunt maestre in ale Transformarii, si jumatate din timp de acum inainte ea va avea aspectul de Muma Padurii, iar cealalta jumatate ea va arata frumoasa ca Zana Florilor . Fata ii spuse iarasi ca el are dreptul sa aleaga in care din cele doua aspecte si-ar dori sa apara ziua, si in care isi doreste sa apara noaptea.

Grea dilema pentru tanarul mire, care, indragostit pana peste cap dintr-o singura privire, ar fi vrut sa mearga cu ea oriunde, si sa o arate intregii lumi ...dar pe de alta parte, desigur, tare ar fi vrut sa imbratiseze si noaptea in intimitatea iubirii, tot pe sotia cea frumoasa.
Ce alegere credeti ca a facut in final tanarul rege? Cititi mai jos raspunsul, dar nu inainte de a raspunde sincer ce ati fi ales daca erati in situatia lui.












*Nobilul rege raspunse viitoarei sale sotii ca... o va lasa pe ea sa decida ce face cu viata ei.

Si ce s-a intamplat mai departe?
Fata incepu sa rada, si-i spuse regelui ca daca alegerea este a ei, atunci ea vrea sa fie si ziua si noaptea tot Frumoasa si Buna, de dragul Iubirii unui Om atat de bun.

Ultimul dansator al lui Mao

"A fost odata o broasca mica care traia intr-o fantana adanca.Fantana si bucatica de cer pe care putea sa o vada erau tot universul lui.Intr-o zi broscuta a intilnit o alta broasca care traia in afara fantanii.De ce nu cobori sa te joci cu mine?a intrebat broasca din fantana.Ce e acolo?a intrebat broasca de sus.Avem totul aici. Tot ce poti dori. Curente mari si mai mici, stele,o luna cateodata, si cateodata ajung aici pina si obiecte care zboara in jos din cer a raspuns broasca din fantana.Broasca de sus a oftat si i-a spus:Draga prietene, traiesti intr-o lume inchisa. Nu ai vazut ce e pe aici in lumea mai mare. Broasca din fantana s-a suparat. Nu-mi povesti ca aveti acolo o lume mai mare ca a noastra! Lumea mea e mare. Noi vedem si traim orice experienta pe care ne-o ofera viata...asa grai broasca din fantana.Nu, prietene. Tu poti vedea numai lumea de peste tine printr-o gaura de diametrul fantanii. Lumea aici sus e enorma. As vrea sa pot sa-ti arat cat de mare e, spune broasca de sus.Broscuta fantanii era suparata rau acum. Nu te cred! Ce-mi spui sunt minciuni! Ma duc sa-l inteb pe tata. Ii povesteste tatalui despre discutia avuta cu broasca de sus. Fiule , ii spune tatal cu inima grea,prietenul tau are dreptate. Am auzit ca sus e o lume mult mai mare cu mult mai multe stele decit putem noi sa vedem de aici.''Atunci dece nu mi-ai spus pina acum?" intraeba broscuta. La ce bun sa o fac? Destinul tau e sa fii aici in fantana. Nu poti iesi,a raspuns tatal broscoi.Micuta broasca iar se supara: Ba da pot sa ies, o sa-ti arat! si s-a catarat...dar fantana era prea adanca, pamantul prea departe,si a cazut la loc.Nu, fiule. Eu am incercat toata viata si la fel au incercat stramosii tai.Fi multumit cu ce ai, altfel vei suferi in viata.Vreau sa ies si sa vad lumea de sus!a strigat broscoiul cel mic cu multadeterminare.Nu fiule. Accepta-ti destinul. Invata sa traiesti cu ce ti s-a dat, i-a spus tatal.Si asa broscoiul fiu si-a consumat viata incercind sa scape de fantana intunecoasa si rece. Dar nu a reusit. Lumea de sus a ramas un vis.
-------------------
Basmul asta din povestea lui Li Cunxin sumarizeaza problema taranului chinez din regiunea de unde a iesit autorul. O poveste autobiografica scrisa cu sensibilitatea unui copil care creste in timpul revolutiei culturale in China. Spre norocul lui, fabula cu broastele nu se aplica in cazul lui.Printr-o minune, autorul a fost scos din satul lui si trimes la scoala de balet de la Beijing. Desi a fost ales pentru aceasta scoala pe baza faptului ca avea origine sanatoasa, pina la urma el reuseste sa fuga in Statele Unite.

Poveste cu maini

Poveste cu mâini

O poveste adevarata... ca si cum ar exista si povesti neadevarate sau mai putin adevarate...De fapt, adevarul despre sufletele noastre se rosteste pe sine în foarte multe feluri si toate devin povesti mai devreme sau mai târziu.Se spune ca în Nurnberg traiau doi prieteni cum nu se mai vazuse - mai ales în timpurile acelea întunecate de la sfârsitul secolului al XV-lea. Pe vremea aceea, când spiritul uman dadea semne ca vrea sa se rupa cu orice pret de habotnicia impusa de o biserica menita mai mult sa dezbine decât sa uneasca, prietenia era o forma prin care sufletele asemenea se sustineau întru desavârsire.Cei doi prieteni aveau amândoi 16 ani si amândoi primisera un har deosebit de la Dumnezeu: harul de a surprinde prin taina desenului atât viata, cât si moartea, atât vazutul, cât si nevazutul. Tinerii erau dornici sa învete si sa se împlineasca în arta. Visau cu ardoare sa ajunga chiar ca idolul lor,Leonardo DaVinci, si pentru asta erau gata sa faca totul. Dar visul lor era departe de a se putea împlini cu usurinta, caci erau tare saraci - pe cât de mare le era harul, pe atât de mici le erau avutiile pamântesti.Într-o seara, pe când erau amândoi în atelierul pe care îl împarteau frateste, unul din ei spuse,privind la doua gravuri abia terminate.
- Frate, noi trebuie sa mai învatam. Gravura pecare am facut-o eu acum nu este perfecta, mai am multe de adaugat talentului meu. Gravura ta, în schimb, este mult mai aproape de perfectiune. Talentul tau este copt, asa ca mi-a venit o idee. Eu voi munci si voi accepta orice comanda, voi face mobila, voi sculpta pietre funerare, voi picta portrete... orice. Asa voi strânge banii necesari ca tu sa mergi la scoala în Italia pentru a-ti desavârsi arta. Apoi te vei întoarce si ma vei ajuta si pe mine sa merg la scoala.
- Dar nu pot sa încuviintez asa ceva, zise celalalt. Nu ne-am despartit niciodata pâna acum si a fost bine. De ce vrei acum sa facem asta? Amândoi avem talent si amândoi avem dorinta apriga de a merge la scoala. Sacrificiul tau ma onoreaza si ma face sa îti cer sa mergi tu primul la scoala.
- Nu, Albrecht, vei merge tu primul, fiindca esti mai talentat si vei avea nevoie de mai putin timp pentru a-ti însusi noile cunostinte. Eu am foarte multe de învatat, iar tu ai munci o viata pâna as termina eu scoala. Asa ca voi munci eu, pâna când tu vei fi cunoscut. Asa e mai usor pentru amândoi.Tânarul pe nume Albrecht a fost coplesit de nobletea gestului prietenului sau, mai ales ca stia ca talentul amândurora era egal. Asa ca a a cceptat plin de recunostinta si a plecat la scoala. Pretul studiilor lui a fost însa foarte mare. Prietenul lui a acceptat muncile cele mai de jos pentru a strânge banii de care Albrecht avea nevoie la scoala.Timpul a trecut si, dupa sapte ani de munca greasi de o parte si de alta, Albrecht se întoarse la prietenul lui cu foarte multi bani si cu dorinta sincera de a-l ajuta sa mearga la scoala, ca sa aiba si el o viata împlinita si îmbelsugata.Era seara când s-a întors. S-a apropiat de casa cea saracacioasa si mai întâi privi pe fereastra, ca sa vada cum mai arata prietenul lui.Acesta se ruga în genunchi în fata unei lumânari ieftine. Îngenunchease pe podeaua rece si rostea rugaciune dupa rugaciune, cu glas cald. La lumina tremurânda a lumânarii, Albrecht vazu mâinile prietenului sau si înmarmuri.Erau doua mâini noduroase, muncite, scrise cu multe rani si lovituri, mâini de apostol întru ale desavârsirii aproapelui.Îsi dadu seama cu nemasurata tristete caprietenul lui nu mai putea merge la scoala cu mâinile acelea jertfite, ca nu va mai putea tine penelul cu finetea necesara unor tablouri, si nici instrumentele de gravura nu vor mai putea fi mânuite cu usurinta,caci mâinile tremurau în rugaciune de atâtia ani de munca... Astepta pâna ce prietenul lui îsi termina rugaciunea si batu la usa. Usa se deschise larg, iar prietenul lui se bucura peste masura de revedere.
- Acum vei merge tu la scoala, zise Albrecht, si vei duce o viata fara griji. Este rândul tau.Prietenul lui nu zise nimic, doar îsi privi în liniste mâinile muncite.
- Dragul meu, mâinile acestea nu mai pot tine penelul, dar te pot îmbratisa cu bucurie. Îti multumesc ca te-ai întors si, mai ales, ca ai devenit cel care esti acum. Eu nu mai pot merge la scoala.Însa sunt multumit, fiindca mi-am gasit rostul în fiecare lucru ce mi-a iesit din mâini cu voia luiDumnezeu.Albrecht îi ceru încuviintarea prietenului sau de a-i desena mâinile asa cum le vazuse în rugaciune. Asa s-au nascut "Mâinile de apostol" de Albrecht Durer.

Fie sa gasesti mereu în jurul tau prieteni! Fie ca orice gest facut pentru ei sa fie însotit de gândul ca uneori pentru ca unii sa se desavârseasca,altii trebuie sa se jertfeasca - jertfa însotita de rugaciune e binecuvântata si aduce bucurie.Iar amintindu-ti de mâinile muncite împreunate în rugaciune, fie sa poti primi smerit gesturile de iubire pe care prietenii tai le fac pentru tine!

Autor necunoscut

Rabdarea care vine din iubire

Un copil, la gradinita, incearca sa isi incalte cizmulitele. Pentru ca nu se descurca, a cerut ajutor educatoarei. Cu tot trasul si impinsul, cizmulitele nu voiau nicidecum sa intre. Pana cand a reusit totusi sa il incalte, educatoarei i-au aparut broboane de transpiratie pe frunte. De aceea aproape ca i-au dat lacrimile cand copilul i-a zis: "Doamna, dar sunt puse invels..." Intr-adevar, erau pe picior gresit... Nu a fost cu nimic mai usor sa ii scoata cizmulitele decat sa i le puna, totusi a reusit sa isi pastreze calmul pana cand iar cizmulitele erau incaltate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta asa cum trebuia. Insa atunci baietelul a zis: "Cizmulitele astea nu sunt ale mele!!" In loc sa strige la el:"De ce nu mi-ai spus??" educatoarea si-a muscat buza si inca o data s-a chinuit sa il descalte. Cand s-a terminat chinul descaltatului, baietelul i-a spus: "Sunt cizmulitele flatelui meu. Mama mi-a zis sa le incalt pe astea azi." Acum ea nu mai stia ce sa faca...Sa planga sau sa rada? A reusit totusi sa stranga suficienta rabdare pentru a se lupta din nou cu cizmulitele. Cand, in sfarsit, l-a incaltat, inainte de a-l trimite afara la joaca, l-a intrebat: "Si acum, unde iti sunt manusile?Trebuie sa ti le pun in maini ca sa poti pleca afara!" Raspunsul? "Le-am bagat in cizmulite ca sa nu le pield..."


autor necunoscut

Inima perfecta

INIMA perfecta
Intr-o zi, un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din imprejurimi. Nu dupa multa vreme, in jurul lui s-a strans o mare multime de oameni si toti ii admirau inima, care era intr- adevar perfecta. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisura. Da, toti au cazut de acord, ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata. Tanarul era foarte mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea. Cand, deodata, de multime s-a apropiat un batranel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine:
- Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele. Oamenii din multimea stransa in jurul tanarului au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batrnelului. Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu inima lui.Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrici, locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri. Ba, mai mult, din, loc in loc, lipseau bucati intregi din inima concurenta, rani larg deschise, inca sangerande. "Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa", isi sopteau uimiti oamenii. Tanarul, dupa ce examinase atent inima batranelului, si-a ridicat privirea si i-a spus raznd:
- Cred ca glumesti, mosnege. Priveste la inima mea - este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere.
- Da, a spus bland batranelul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea - rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine, care adesea imi da in schimb, o bucata din inima lui, ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, raman margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult, deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine. Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb, nici macar o bucatica din inima lor. Acestea sunt ranile deschise din inima mea, gaurile negre - a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor, ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pentru acesti oameni; si, cine stie, s-ar putea ca intr-o zi sa se intoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor.Intelegi, acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? - a incheiat cu glas domol si zambet cald batranelul.Tanarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat in lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batranel, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a ntins-o cu maini tremurande. Batrnul i-a primit bucata pe care a pus-o in inima lui. A rupt, apoi, o bucata din inima brazdata de cicatrice si a [completat] inima tanarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase. Tanarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca in inima candva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batranelului. Cei doi s-au imbratisat, si-au zambit si au pornit impreuna la drum.Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept. O inima perfecta, dar lipsita de frumusete…Inima ta cum este???????? o poti imparti cu altii?

autor necunoscut

Maestrul chinez

Odata un maestru chinez indemnat de intuitie a plecat in tarile occidentale pentru a calauzi cautatori . A inchiriat o sala mare, a organizat pregatirea afiselor si anunturilor dar la ora stabilita , timpul trecea si el nu aparea , sala era aproape plina , 2000 de platitori de bilete, dupa o ora au fost anuntati ca masestrul a avut niste probleme care l-au retinut si va mai intirzia 10 minute ,din cei 1000 care mai erau acum s-au ridicat inca 500, dupa alta jumatate de ora in sala mai erau doar 80 ,deja lumea incepuse sa converseze unii cu altii pe teme de spiritualitate , la un moment dat intra pe scena un batriior chinez cu parul si hainele usor ravasite si cu mersul cam ..impleticit , privirea usor incetosata si un pic euforica , dar inainta , brusc incepu sa cinte ca pentru el un fragment de cintecel in limba natala dar se opri ca sa remarce entuziasmat cit de apetisanta este blonda cu fusta scurta din rindul intii careia i-a facut pe loc o propunere nocturna, dar nu apuca sa termine ultimul cuvint caci in urmatoarea secunda impiedicat cazu lat pe burta .. Dupa minutul in care reusi cu greu sa se ridice in sala mai erau doar 12 persoane.Iar cazu. Imediat la fel de neasteptat se ridica sprinten isi indrepta parul si hainele , privirea ii deveni brusc agera, demna ,lucida, odihnita si anunta pe cei ramasi ca tocmai au trecut testul care le va da dreptul sa asculte invataturile .

autor necunoscut

Cu timpul!

Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete ... ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg d eschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui "maine" este prea nesigur pentru a face planuri ... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului. Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intradevar poate suporta, ca intradevar are forta, ca intradevar e valoros, si omul invata si invata ... si cu fiecare zi invata. Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut. Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi. Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii. Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit. Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face. Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate. Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece. Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata. Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat. Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai. Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment. Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt... Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens. Dar din pacate, se invata doar cu timpul...Jorge Luis Borges

Cine moare? de Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavulobisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasitraiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nurisca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cuoamenii pe care nu-i cunoaste. Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.Moare cate putin cine evita pasiunea, cine preferanegrul pe alb si punctele pe "i" in locul unuivartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii. Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand estenefericit in lucrul sau; cinenu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cinenu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile"responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nuciteste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi. Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutatMoare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila sidetestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cineabandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreabade frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar dacacunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-neintotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplulfapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim ofericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa teinfierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca vafi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, furao sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simtifoame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,doreste-ti in fiecare zi...

Pescarusul Livingstone

RICHARD BACH / PESCARUSUL LIVINGSTONE Era dimineata si un soare proaspat stralucea in aur peste clipocitul marii domoale. La o mila de tarm, o barca de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock scinteiase in aer, pina cind aparu un stol de o mie de pescarusi care incercau, zvicnind si zbatindu-se, sa obtina citeva firmituri de hrana. Incepea o noua zi de munca. Dar departe si singur, strain de orice barca si tarm, Pescarusul Jonathan Livingstone exersa. La trei sute de picioare inaltime, el isi cobori picioarele palmate, isi ridica ciocul straduindu-se sa-si mentina, cu greutate, aripile intr-un arc dureros. Acesta ii ingaduia sa zboare nespus de incet, si-acum el incetinise pina ce vintul ii devenea o soapta-n obraz, iar oceanul statea neclintit sub el. Isi ingusta ochii intr-o concentrare cumplita, isi tinea rasuflarea, isi incorda aripile ... inca ... inca putin. Penele i se zburlira, se afla in limita de viteza si cazu. Pescarusii, dupa cum stiti, n-ating niciodata acest prag. A se poticni in zbor este pentru ei rusine si mare ocara. Dar Pescarusul Jonathan Livingstone, fara a se rusina, isi intinse din nou aripile in arcul acela tremurator, mai incet, si mai incet, si incerca poticnindu-se din nou ; nu era o pasare ca oricare. Cei mai multi pescarusi nu cauta sa invete decit elementele de baza ale zborului - cum sa ajunga de pe mal la hrana si inapoi. Pentru cei mai multi pescarusi, nu zborul conteza, ci hrana. Dar pentru acest pescarus, insusi zborul era o hrana. Mai mult decit orice pe lume, Pescarusului Jonathan Livingston ii placea sa zboare. Acest fel de a gindi, observase si el, nu este deloc mijlocul prin care sa devina popular printre celelalte pasari. Chiar si parintii lui se ingrozisera vazind ca Jonathan isi petrecea zile intregi de unul singur, facind sute de planari joase, exersind. Nu stia de ce, dar cind zbura deasupra apei, la altitudini mai joase decit jumatate din intinderea aripilor sale, putea sa stea in aer mai mult, cu mai multa usurinta. Plutirile lui nu se mai incheiau cu obisnuita cadere in picioare care improsca marea, ci cu un lung siaj orizontal, in care atingea suprafata cu picioarele strinse aerodinamic pe linga corp. Cind isi incepuse glisadele aterizind cu picioarele in sus pe plaja, strabatind apoi cu pasul lungimea glisadei sale in nisip, parintii lui se ingrozisera si mai mult. " De ce, Jon, de ce ? " il intreba mama lui. " De ce-ti vine atit de greu sa fii la fel cu ceilalti din stol, Jon ? De ce nu lasi pelicanii sau albatrosii sa zboare asa de jos ? De ce nu maninci ? Fiule, ai ajuns numai pene si os! " " Nu-mi pasa ca am ajuns numai pene si os, mami. Vreau sa stiu ce pot realiza in vazduh si ce nu. Atita tot. Vreau sa stiu . " " Asculta Jonathan ", i-a spus tatal, nu fara blindete. " Iarna nu e prea departe. Barcile or sa fie putine, iar pestele de la suprafata va inota mai la fund. Daca tot vrei sa inveti, invata despre hrana si cum se obtine. Povestea asta cu zborul e buna, nu zic nu, dar nu poti sa te hranesti cu glisade, o stii si tu. Nu uita ca zbori ca sa te hranesti". Supus, Jonathan a incuviintat. Zilele urmatoare, a incercat sa se poarte ca ceilalti pescarusi; a incercat, intr-adevar, tipind si luptind cot la cot cu stolul, pe linga diguri si barci de pescuit, plonjind dupa resturi de peste si piine. Dar nu a reusit deloc. Nu are nici un rost, se gindea el, scapind intentionat un mic hering - obtinut cu multa greutate, drept in gura unui pescarus batrin si flamind care-l fugarea. Mai bine mi-as petrece timpul asta invatind sa zbor. Sint atitea lucruri de invatat. N-a trecut mult si Pescarusul Jonathan era din nou singur, departe pe mare, flamind fericit, invatind. Il preocupa viteza si dupa o saptamina de exercitiu stia, despre viteza mai multe lucruri decit cel mai rapid pescarus in viata. La o mie de picioare, dind din aripi cu toata puterea, s-a angajat intr-un picaj vertical ametitor, si astfel si-a dat seama de ce pescarusii nu se lanseaza in picaj. In numai sase secunde atinsese saptezeci de mile pe ora, viteza la care daca iti ridici aripile, iti pierzi echilibrul. De fiecare data se intimpla la fel. Desi era prudent, desi se folosea de intreaga sa indeminare, la viteze foarte mari isi pierdea controlul. Se inalta la o mie de picioare. La inceput, cu toata puterea drept inainte apoi isi lua avint, dind din aripi, si-si dadea drumul vertical. Atunci, de fiecare data, aripa stinga i se bloca la ridicare, el se rasucea violent spre stinga, isi oprea si aripa dreapta ca sa se redreseze, si tisnea ca focul intr-o vrila salbatica spre dreapta. Nu putea sa se concentreze indeajuns, cind isi ridica aripile. De zece ori a incercat si tot de zece ori - zburind cu saptezeci de mile pe ora - a explodat intr-o masa involburata de pene, fara control, prabusindu-se in apa. Secretul, isi spunea el apoi, ud leoarca, este sa-ti tii aripile nemiscate la viteze mari - sa dai din aripi pina atingi cincizeci de mile pe ora, si apoi sa le tii nemiscate. A incercat din nou, de la doua mii de picioare inaltime, rostogolindu-se in picaj, cu ciocul drept in jos, cu aripile intinse si nemiscate din clipa in care a depasit cincizeci de mile pe ora. I-a trebuit o forta teribila, dar a izbutit. In zece secunde a atins peste nouazeci de mile pe ora. Jonathan stabilise recordul mondial pentru pescarusi de viteza. Dar victoria a fost de scurta durata. In clipa in care a inceput redresarea, in clipa in care si-a schimbat unghiul aripilor, a cazut in acelasi dezechilibru cumplit care, la nouazeci de mile pe ora, l-a izbit cu puterea dinamitei. Pescarusul Jonathan a explodat intre cer si pamint si s-a izbit de apa tare ca piatra. Cind si-a revenit era noaptea tirziu, iar el plutea in lumina lunii pe suprafata oceanului. Aripile-i erau doua bare zgrumturoase de plumb, dar greutatea insuccesului parca atirna si mai greu pe umerii lui. Isi dorea, vlaguit, ca aceasta greutate sa-l traga incet la fund, sa puna capat la toate. Pe cind se scufunda usor, o voce seaca, stranie se ridica din launtrul lui. N-am ce sa fac. Sint un pescarus. Sint marginit prin insasi natura mea. Daca as fi invatat atit de multe despre zbor, as avea in cap diagrame, nu creier. Daca m-as fi nascut sa zbor cu viteza, as avea aripi scurte ca soimul si m-as hrani cu soareci in loc de pesti. Avea dreptate tata. Trebuie sa uit astea. Trebuie sa ma intorc acasa la stol si sa fiu multumit cu ceea ce sint, un biet pescarus marginit. Vocea se stinse, si Jonathan aproba. Noaptea, locul pescarusului e pe mal, si din clipa aceea el jura ca va deveni un pescarus normal. Asa toata lumea va fi multumita. Si se desprinse cu greu de apa intunecata si zbura catre tarm, multumit de ceea ce invatase despre zborul jos care usureaza munca. Nu, si-a spus. Am terminat cu ceea ce am fost, s-a terminat cu tot ce am invatat. Sint un pescarus ca oricare alt pescarus, si voi zbura ca un pescarus de rind. S-a ridicat, cu greu, pina la o suta de picioare, si a dat cu putere din aripi, grabindu-se spre tarm. Hotarirea de a se comporta ca orice alt pescarus din stol, il facea fericit. Nu va mai avea nici o legatura cu forta care-l indemnase sa invete, nu va mai cunoaste nici ispita, nici infringerea. Si era atit de bine, sa nu se mai gindeasca la nimic si sa zboare spre tarm. " Intuneric !". Vocea scrisni alarmata. " Pescarusii nu zboara niciodata pe intuneric". Jonathan nu i-a dat ascultare. E atit de bine, isi spunea el. Luna si luminile care licareau pe apa, aruncind mici reflexe de far in noapte, iar in jur atita liniste, atita nemiscare ... Coboara! Pescarusii nu zboara niciodata pe intuneric! Daca ai fi fost nascut sa zbori pe intuneric, ai avea ochi de bufnita! Ai avea diagrame in loc de creier. Ai avea aripile scurte ale soimului! Acolo, in noapte la o suta de picioare inaltime, Pescarusul Jonathan Livingston clipi. Disparusera toate, si hotaririle lui si durerea. ARIPILE SCURTE. " Aripile scurte ale soimului ". Iata raspunsul! Ce prost am fost! Am nevoie de niste aripioare minuscule, trebuie sa-mi indoi aripile si sa zbor numai cu virful lor! "Aripi scurte !". Se inalta la doua mii de picioare deasupra apei intunecate si, fara sa se mai gindeasca la insucces sau la moarte, isi strinse aripile pe linga corp. Isi intindea numai virfurile lor, pumnale inguste si ascutite, si se lansa intr-o cadere verticala. Vintul ii huruia monstruos in cap. Saptezeci de mile pe ora, nouazeci, o suta douazeci, si mai repede; cu o zvicnire a aripilor usoara, abia simtita se redresa din picaj si zbura pe deasupra valurilor, o ghiulea cenusie de tun sub lumina lunii. Inchise ochii impotriva vintului, cuprins de fericire. O suta patruzeci de mile pe ora! Iar controlul perfect! Daca as plonja de la cinci mii de picioare, in loc de doua mii, ma intreb oare, cit de repede... Juramintul de mai inainte fusese uitat. Pierise odata cu vintul. Si totusi nu se simtea vinovat ca nu se tinuse de cuvint. Asemenea fagaduieli sint pentru pescarusii de rind! Dar cel care a atins maiestria, nu are nevoie de asemenea juraminte. La rasaritul soarelui, Pescarusul Jonathan exersa din nou. De la inaltimea de cinci mii de picioare, barcile de pescari pareau mici puncte pe suprafata albastra a apei. Breakfast Flock era un nor difuz din fire de praf, care se roteau. Era viu, cuprins de un tremur de placere abia simtit, mindru ca isi stapinea frica. Atunci, fara ceremonie, isi strinse aripile, intinzindu-si numai virfurile scurte si ascutite, si plonja in apa. Dupa ce trecu de patru mii de picioare, atinse viteza maxima; vintul era un zid puternic de sunet. Nu mai putea mari viteza. Zbura drept in sus, cu doua sute paisprezece mile pe ora. A inghitit in gol, stiind ca daca i s-ar desface aripile la o asemenea viteza s-ar transforma intr-un milion de farimituri de pescarus. Dar viteza era putere, viteza era bucurie, viteza era frumusete pura. Incepu redresarea la o mie de picioare, iar virfurile aripilor tremurau si vuiau inabusit in vintul acela cumplit, barca si multimea de pescarusi se clatinau si veneau cu iuteala de meteori, chiar in intimpinarea lui. Nu se putea opri; nici macar nu stia cum sa se intoarca la viteza asta. Ciocnirea insemna moarte fulgeratoare. Asa ca inchise ochii. In dimineata aceea, indata dupa rasaritul soarelui, Jonathan L.P. a trecut ca o sageata prin Breakfast Flock, depasind doua sute douasprezece mile pe ora, cu ochii inchisi, intr-un urias tipat vijiitor de vint si de pene. Pescarusul Norocului i-a zimbit de data aceasta, nimeni nu a fost omorit. Cind si-a ridicat ciocul drept spre cer, inca mai gonea cu o suta saizeci de mile pe ora. Cind a coborit la douazeci de mile pe ora si a desfacut din nou aripile, barca parea o firimitura pe apa, la patru mii de picioare sub el. Gindul l-a dus la triumf. Viteza maxima. Un pescarus zburind cu doua sute paisprezece mile pe ora! Era un record, cea mai mare clipa din istoria stolului si in acea clipa in fata lui s-a deschis o noua era. Zburind spre locul pustiu unde exersa, stringindu-si aripile pentru un picaj de la inaltimea de opt mii de picioare, s-a hotarit deodata sa studieze cum sa se intoarca. A descoperit ca o singura pana din virful aripii, miscindu-se mai putin de un centimetru, provoca la viteze mari o intoarcere corecta dar fulgeratoare. Inainte de a invata aceasta descoperise oricum ca, daca misca mai multe pene la o asemenea viteza, se rostogolea ca un glonte... si astfel Jonathan realiza primele exercitii de acrobatica aeriana ale unui pescarus de pe Pamint. In ziua aceea, nu si-a pierdut vremea in conversatii cu alti pescarusi, ci a zburat fara intrerupere pina dupa apusul soarelui. A descoperit loopingul, tonoul lent, tonoul strins, vria inversa, buntul pescarusului, roata. Cind Pescarusul Joanathan s-a intors la stol, pe plaja era noaptea tirziu. Se simtea ametit si grozav de obosit. Totusi, imbatat de placere, mai facu un looping la aterizare, insotit de un tonou rapid chiar inainte de a lua contact cu solul. Cind vor auzi de Recordul meu, se gindea el, vor innebuni de fericire. Viata are o alta semnificatie acum! In locul zborului nostru istovitor pina la barcile de pescari si inapoi, iata adevarata noima a vietii! Ne putem ridica noi insine din ignoranta, putem deveni noi insine fiinte ale perfectiunii, inteligentei si talentului. Putem fi liberi! PUTEM SA EXPLORAM! ZBORUL!. Ii stateau in fata ani cintind si stralucind de promisiuni. Cind ateriza, pescarusii erau adunati in Consiliu; parca se adunasera mai de mult. De fapt, asteptau. " Pescarusul Jonathan Livingston! In Centru! " Cuvintele Batrinului vibrau de o adinca solemnitate. In Centru insemna fie ocara, fie onoare. Cind se alegeau cei mai importanti conducatori ai pescarusilor, acestia erau chemati in Centru pentru Onoare. Cu siguranta, se gindi el, Breakfast Flock a urmarit recordul meu de azi dimineata! Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau sa fiu conducator. Vreau doar sa le impartasesc experienta mea, sa le arat orizonturile care ni se deschid noua, pescarusilor. Pasi in fata. " Pescarus Jonathan Livingston ", spuse batrinul. " In Centru pentru Ocara in vazul tuturor pescarusilor ". Parca-l pocnise cineva-n cap cu o scindura. I se muiasera genunchii, i se pleostira aripile, urechile ii tiuiau. Pentru ocara? Nu se poate! Si recordul?! Nici nu-si dau seama ce spun! Nu au dreptate! Nu au dreptate! "...pentru cumplita sa nesabuinta ", intona vocea solemna, " Pentru violarea demnitatii si traditiilor neamului pescarusilor... ". A fi chemat in centru pentru ocara inseamna alungarea din obste si exilarea pe Stincile Indepartate. "... intr-o zi, Pescarus Jonathan Livingston, vei intelege ca orice nesabuinta e fara rost. Viata este necunoscutul si icognoscibilul; noi am fost adusi pe Lume ca sa mincam si sa supravietuim cit mai mult ". Un pescarus n-are dreptul sa replice in fata Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi: " Nesabuinta? Fratilor! " striga el. " Oare un pescarus care descopera si urmeaza un sens in viata, un tel mai inalt, este nesabuit? Mii de ani ne-am zbatut sa obtinem peste; Acum, ratiunea vietii noastre e alta - sa ne desavirsim, sa exploram, sa fim liberi! Mai dati-mi o sansa, lasati-ma sa va arat ce am descoperit .... ". Stolul era parca de piatra. " Fratia noastra a incetat! " au intonat pescarusii intr-un singur glas si astupindu-si solemn urechile, i-au intors spatele. Pescarusul Jonathan si-a petrecut restul zilelor singur, zburind dincolo de Stincile Indepartate. Singura lui suferinta nu mai era singuratatea, ci faptul ca ceilalti pescarusi nu vroiau sa creada in stralucirea zborului care-i astepta, nu vroiau sa deschida ochii si sa vada. In ficare zi se desavirsea mai mult. Deprinsese, de pilda, ca picajul aerodinamic de mare iuteala il facea sa ajunga la pestele rar si gustos care se gasea, in bancuri, la zece picioare adincime; nu mai avea nevoie de pescari si de resturile de piine pentru a supravietui. Deprinsese sa doarma in vazduh, plutind noaptea spre vintul care batea dinspra tarm, acoperind o suta de mile de la apusul pina la rasaritul soarelui. Gratie aceluiasi control interior, zbura prin picla deasa a marii, si se ridica deasupra ei prin vamile clare, orbitoare... in timp ce toti ceilalti pescarusi stateau pe pamint, umiliti de ceata si ploaie. Deprinsese sa inainteze mult peste uscat, calare pe vintul puternic, si sa se hraneasca acolo cu delicate insecte. Ceea ce visase cindva pentru stol, cistiga acum doar pentru el; isi desavirsea zborul si nu regreta pretul pe care-l platise. Pescarusul Jonathan descoperea ca pescarusii traiesc atit de putin din cauza plictiselii, fricii si miniei, ca acestea, odata alungate din minte, viata lui era lunga si frumoasa. Venira in amurg, si-l gasira pe Jonathan plutind linistit si solitar pe cerul mult iubit. Cei doi pescarusi care-si facusera aparitia erau curati ca lumina stelelor. Lumina pe care o raspindeau in inaltul cerului de noapte era blinda si prietenoasa. Dar mai frumos ca orice era indeminarea cu care zburau, batind aripile la aceeasi distanta de el. Fara sa le spuna vreun cuvint, Jonathan i-a supus probei sale de zbor, aceea pe care nici un pescarus n-o trecuse vreodata. Si-a rasucit aripile, a incetinit zborul pina la limita. Cele doua pasari luminoase au incetinit si ele, lin, pastrindu-si simetric pozitia. Zborul incet nu le era strain. Si-a strins aripile, a facut un tonou, si s-a angajat intr-un picaj, la o suta nouazeci de mile pe ora. Ei au plonjat impreuna cu el, liniind cerul in formatie perfecta. In sfirsit, a trecut, din viteza, intr-un tonou incetinit, pe verticala. Zimbind, ei s-au rostogolit odata cu el. A revenit la zborul orizontal si, dupa citeva minute de tacere, a vorbit. " De acord, cine sinteti voi? " " Sintem din stolul tau, Jonathan. Sintem fratii tai ". Cuvintele lor sunau ferm si linistit. " Am venit sa te luam mai sus, sa te luam acasa ". " Nu am casa. Nu am Stol. Sint un Proscris. Iar acum zburam peste Great Mountain Wind. De aici, trupul asta al meu se mai poate ridica doar citeva sute de picioare." " Ba se poate mai mult Jonathan. Pentru ca te-ai desavirsit. Ai terminat o scoala, acum e timpul sa incepi alta ". In acel moment, intelegerea care pilpiise in el toata viata, se aprinse. Aveau dreptate. Putea sa zboare mai sus si era vremea sa ajunga acasa. Arunca o ultima privire cerului, minunata intindere argintie unde invatase atitea lucruri. " Sint gata ", spuse el, intr-un sfirsit. Si pescarusul Jonathan Livingston se inalta, impreuna cu cei doi pescarusi scinteind ca stelele si disparura cu totii in intunericul deplin al cerului. Iata si paradisul, se gindi el si zimbea. Nu prea se cuvine sa critici paradisul tocmai cind te indrepti spre el. Pe masura ce se inalta de la pamint, pe deasupra norilor, in formatie strinsa cu cei doi pescarusi, vedea cum propriul sau trup, incepea sa straluceasca. E adevarat, se afla acolo acelasi tinar Jonathan Pescarus, care traise din totdeauna indaratul ochilor sai aurii, numai ca aspectul exterior se schimbase. Era tot un trup de pescarus, dar care incepea acum sa zboare mult mai bine ca-nainte. Ei, se gindea el, cu jumatate de efort am sa zbor de doua ori mai iute si o sa-mi dublez recordul celor mai bune zile ale mele de pe Pamint! Penele i se facusera albe si stralucitoare, iar aripile-i erau netede si fara cusur ca niste foi de argint slefuit. Incepu sa le puna la incercare cu voluptate, punind vigoare in aripile acelea noi. La doua sute cincizeci de mile pe ora, simti ca se apropie de viteza maxima pe orizontala. La doua sute saptezeci si trei de mile pe ora, i se paru ca nu poate zbura mai repede si incerca o usoara dezamagire. Deci, si chiar acest trup nou isi avea limita lui si, desi zbura mult mai iute ca-nainte, exista totusi o limita de viteza pe care cu greu ar fi putut-o depasi. In paradis, se gindea el, nu ar trebui sa existe limite. Norii se desfacura, cei doi insotitori ii strigara, " Noroc la coborire, Jonathan " si disparura fara urma. Plutea deasupra marii, spre un tarm crestat. Rari pescarusi aduceau pestele prins pe stinci. Mai incolo spre nord, chiar la orizont, zburau alti citiva. Privelisti noi, ginduri noi, intrebari noi. De ce atiti de putini pescarusi? Paradisul ar trebui sa fie intesat de pescarusi. Si oare de ce sint atit de obosit, dintr-odata ?! In paradis pascarusii n-ar trebui sa se simta obositi sau sa sa doarma niciodata. Dar de unde stia el toate lucrurile astea? Memoria vietii de pe pamint il parasea. Pamintul fusese, fara indoiala, locul unde invatase atitea lucruri, dar detaliile nu-i mai erau clare - parca lupta pentru hrana, parca era Proscris. Cei citiva pescarusi de pe acolo il intimpinara fara sa-i adreseze nici un cuvint. Simtea doar ca e bine venit si ca aici e acasa. Fusese o zi mare pentru el; nu-si mai amintea cum incepuse. Executa o intoarcere, pentru a ateriza pe plaja, batind putin din aripi,in vazduh, dupa care cobori lin pe nisip. Ceilalti pescarusi aterizara si ei, dar fara ca vreunul din ei sa miste o pana macar. Se leganasera in vint, cu aripile luminoase desfacute, apoi isi schimbasera cumva unghiul aripilor, oprindu-le chiar in clipa in care atingeau pamintul cu picioarele. Control admirabil, dar Jonathan era prea obosit ca sa mai exerseze. Stind acolo, pe plaja, fara sa schimbe vreun cuvint, a adormit. In zilele urmatoare, Joanathan a vazut ca si acolo avea de invatat la fel de multe lucruri despre zbor ca si in lumea pe care-o lasase in urma. Cu deosebire aici, pescarusii gindeau ca si el. Pentru multi dintre ei, cel mai important lucru din viata era sa nazuiasca si se atinga desavirsirea in ceea ce le placea mai mult, zborul. Erau niste pasari magnifice, toti pina la unul, si isi petreceau fiecare zi exersind, testind metode Aansate in aeronautica. Jonathan uitase de mult lumea din care venise, locul acela unde Stolul traia, strain de bucuria zborului, folosind aripile doar ca mijloc pentru a obtine hrana. Dar din cind in cind, fie numai pentru o clipa, gindul il purta inapoi la ei. Si-a amintit de ei intr-o dimineata cind, impreuna cu instructorul lui de zbor, se odihnea pe plaja, dupa o lectie de tonouri rapide, cu aripile strinse. " Unde sint ceilalti, Sullivan? "intreba el, tacut, pe deplin familiarizat acum cu telepatia care se stabilea intre acesti pescarusi in loc de tivlit si ciriit. " De ce nu sintem mai multi aici?Acolo de unde am venit, erau .." " ... mii si mii de pescarusi. Stiu. " Sullivan dadu din cap. " Singurul raspuns pe care ti-l pot da, Jonathan, este ca o pasare ca tine este una la un milion. Cei mai multi dintre noi au atins acest prag, foarte greu. Noi am trecut dintr-o lume intr-alta si desi aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne era indiferent incotro mergem , traiam clipa. Banuiesti prin cite vieti am trecut pina sa ne dam seama ca viata inseamna mai mult decit hrana, lupta si putere in Stol. O mie de vieti, Jon, zece mii! Si apoi, inca o suta de vieti, pina am inceput sa ne dam seama ca exista perfectiune, si inca o suta, pina ne-am dat seama ca scopul nostru in viata este sa atingem acea desavirsire si s-o dezvaluim celorlalti. Aceeasi lege se aplica si acum ; ne alegem lumea urmatoare,in functie de ceea ce invatam in aceasta lume. Daca nu inveti nimic, lumea urmatoare este intocmai ca aceasta, cu aceleasi limite si aceleasi suparatoare greutati pe care trebuie sa le birui ." Si-a intins aripile, si-a indreptat fata spre vint. " Dar tu Jon, " spuse el, " ai invatat atit de multe lucruri deodata, incit n-ai avut nevoie de o mie de vieti ca sa ajungi aici ". In clipa urmatoare erau din nou in vazduh si exersau. Tonoul strins, in formatie era greu de realizat, pentru ca in timpul rostogolirii, Jonathan trebuia sa gindeasca cu capul in jos, inversind unghiul aripilor, si anume inversindu-l in armonie perfecta cu instructorul sau. " Sa incercam din nou ", repeta mereu Sullivan. " Sa incercam din nou ". Apoi, in sfirsit. " Bine ". Incepura sa exerseze buclele inverse. Intr-o seara, pescarusii care nu faceau zboruri de noapte, stateau pe nisip si meditau. Jonathan isi lua inima in dinti si apropie de Pescarusul Staroste care, se spunea, urma curind sa treaca hotarele acestei lumi. " Chiang...", ii spuse el, putin emotionat. Batrinul Pescarus il privii cu bunatate. " Spune Fiule !" In loc sa-l vlaguiasca, batrinetea il invirtosase; putea sa intreaca in zbor orice pescarus si dobindise o maiestrie pe care ceilalti abia acum incepeau sa si-o insuseasca. " Chiang, lumea asta, de fapt nu e paradisul, nu-i asa ? ". Batrinul zimbi in lumina lunii. " Te desavirsesti mereu, Jonathan ", spuse el. " Bine, dar ce se va intimpla acum ? Unde mergem? Oare paradisul nu exista nicaieri ? ". " Nu, Jonathan, nu exista. Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desavirsit - iata paradisul." Tacu pentru o clipa. " Tu zbori foarte iute, nu-i asa ?". " Imi ... imi place viteza " spuse Jonathan surprins, dar mindru ca Starostele observase asta. " Vei incepe sa atingi Paradisul, Jonathan, in clipa in care atingi viteza perfecta. Si asta nu inseamna o mie de mile pe ora, sau un milion, sau viteza luminii. Pentru ca orice numar este o limita, iar desavirsirea nu are limita. Viteza perfecta, fiule, este sa fii acolo." Fara nici-o vorba Chiang disparu si aparu, intr-o sclipire de o secunda, la marginea apei, la cincizeci de picioare mai departe. Apoi disparu din nou si aparu, chiar in aceeasi fractiune de secunda, pe umarul lui Jonathan. " E destul de placut ." Jonathan era uluit. Uitase sa-l mai intrebe despre paradis. " Cum reusesti sa faci asta ? Ce senzatie iti da? Cit de departe poti merge ?" " Poti merge oriunde in timp si spatiu " spuse Batrinul. " Eu am fost oriunde mi-a trecut prin minte, oricind ". Strabatea marea cu privirea. " Ciudat. Pescarusii care dispretuiesc desavirsirea de dragul calatoriei nu ajung nicaieri, chiar asa, incet, cum zboara ei. Cei care renunta la calatorie de dragul desavirsirii ajung peste tot, imediat. Nu uita, Jonathan, Paradisul nu este un loc sau un timp, pentru ca locul si timpul nu au inteles. Paradisul este ... " " Ai putea sa ma inveti sa zbor asa ? " Pescarusul Jonathan tremura la gindul ca va invinge din nou necunoscutul. " Daca vrei, sigur ca te pot invata." " Vreau. Cind incepem ? " " Daca vrei, putem incepe chiar acum. " " Vreau sa invat sa zbor ca tine, " spuse Jonathan, in timp ce ochii ii straluceau ciudat. " Spune-mi ce trebuie sa fac. " Chiang vorbea incet si-l urmarea pe tinarul pescarus cu multa atentie. " Ca sa zbori repede ca gindul, adica oriunde ", spuse el, " trebuie sa incepi prin a-ti da seama ca ai si ajuns acolo..." Dupa parerea lui Chiang, secretul consta in a-l face pe Jonathan sa nu se mai considere ferecat intr-un trup limitat, cu o deschidere fixa a aripilor si cu o putere de zbor care ar putea fi inregistrata pe o diagrama. Secretul consta in a sti ca adevarata ta natura - perfecta ca un numar nescris - traieste oriunde simultan, in timp si spatiu. Jonathan exersa, cu incrincenare, zi de zi, din zori pina dupa miezul noptii. Si cu tot efortul pe care il depunea, nu progresa nici cit negru sub unghie. " Lasa la o parte credinta ! " Ii tot spunea Chiang. " Ca sa zbori, n-ai avut nevoie de credinta. A fost nevoie sa intelegi zborul. Acum e la fel. Hai, incearca din nou ... " Intr-o zi, in timp ce statea pe mal, cu ochii inchisi, concentrat, Jonathan intelese intr-o clipa, ceea ce-i spusese de atitea ori Chiang. " Da, a avut dreptate! SINT un pescarus desavirsit, fara limite !" Simti iuresul unei imense bucurii. " Bravo !" spuse Chiang si glasul lui rasuna de triumf. Jonathan deschise ochii. Se afla, cu Batrinul, pe un alt tarm. Copacii cresteau pina aproape de malul apei, iar deasupra capului straluceau doi sori galbeni ingemanati. " In sfirsit ai inteles, " ii spuse Chiang, " dar ai nevoie de mai mult control... ". Jonathan era uluit. " Unde ne aflam ?" Cu totul nepasator la privelistile ciudate din jur, Batrinul trecu peste aceasta intrebare. " Sintem, evident, pe vreo planeta cu un ce verde si cu doua astre in locul Soarelui" . Jonathan scoase un strigat ascutit de placere, primul strigat de cind parasise Pamintul. " AM REUSIT !" " Sigur ca ai reusit, Jon" , spuse Chiang. " Intotdeauna reusesti cind stii ce faci. Si acum, sa revenim la control ..." Cind s-au intors, se intunecase. Cind ceilalti pescarusi se uitau la Jonathan, in ochii lor aurii se citeau veneratie si teama; caci il vazusera cum disparuse din locul in care parea tintuit. Nu i-a lasat sa-l felicite prea mult. " De abia am venit aici! Sint un incepator! Eu am de invatat de la voi !" " Ma indoiesc ca asa stau lucrurile, " spuse Sullivan, care statea alaturi. " In zece mii de ani nu am vazut alt pescarus mai curajos ca tine." Stolul amutise, iar Jonathan nu-si gasea locul, de stinjenit ce era. " Daca vrei, putem incepe sa invatam cum sa invingem timpul", spuse Chiang, " pina vei ajunge sa zbori in trecut si viitor. Atunci vei fi in stare sa inveti lucrul cel mai greu, cel mai serios si cel mai placut. Vei fi in stare sa pornesti in sus si sa cunosti ce inseamna bunatatea si dragostea.".A trecut o luna - sau ceva ce semana cu o luna - si Jonathan a invatat intr-un ritm imppresionant. Intotdeauna prindea repede, in experienta obisnuita, dar acum, cind devenise elevul favorit al Starostelui insusi, inghitea idei noi, ca un computer aerodinamic cu pene. Dar a venit si ziua cind Chiang disparu. Vorbise linistit cu ei, indemnindu-i sa nu renunte la invatatura, la exercitiu, la efortul de a intelege cit mai mult din principiul invizibil, dar perfect, al vietii. Apoi, in timp ce vorbea, penele i se facura treptat atit de stralucitoare, ca nici-un pescarus, nu putu sa-l mai priveasca. " Jonathan," acestea i-au fost ultimele cuvinte, " nu uita sa te desavirsesti in iubire." Cind au putut sa vada din nou, Chiang nu mai era acolo. Zilele treceau si Jonathan isi dadea seama ca se gindea tot mai des la locul de unde venise, la Pamint. Daca pe vremea cind traia acolo, ar fi stiut macar o farima din cite stia acum, viata ar fi avut o alta semnificatie. Statea pe nisip si se intreba daca exista vreun pescarus, acolo, pe Pamint care incearca sa evadeze din limitele sale, sa vada sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca un simplu mijloc pentru a ciuguli o farimitura dintr-o barca de pescari. Ba poate ca unul dintre ei a si fost Proscris pentru ca a indraznit sa spuna adevarul in fata intregului Stol. Si cu cit isi exersa mai mult bunatatea, cu cit incerca mai mult sa cunoasca natura iubirii, cu atit mai mult dorea sa se intoarca pe Pamint. Pentru ca, in ciuda trecutului sau singuratic, Pescarusul Jonathan era sortit sa fie dascal. Isi manifesta iubirea, impartasind cunostintele lui, oricarui pescarus care dorea sa cunoasca adevarul. Sullivan, care era acum in stare sa zboare cu viteza gindului si care-i ajuta pe ceilalti sa-i patrunda tainele, se indoia. " Jon, tu ai fost Proscris odata. De ce crezi ca unul dintre cei care te-au proscris atunci te-ar asculta acum ? Doar intelegi adevarul proverbului: Cu cit zbori mai sus cu atit vezi mai departe. Pescarusii de la care ai venit stau pe pamint ciriind si luptindu-se intre ei. Sint la o mie de mile de Paradis - si tu vrei sa le arati Paradisul de acolo, de jos ! Jon, ei nu-si vad nici macar virful aripilor ! Stai aici. Ajuta-i pe noii veniti de aici, pe cei care sint destul de sus ca sa priceapa ce ai tu de spus." Tacu o clipa, apoi spuse: " Ce s-ar fi intimplat daca si Chiang s-ar fi intors in vechea lui lume ? Unde ai fi tu azi ? " Ultimul argument fu hotaritor. Sullivan avea dreptate. Cu cit zbori mai sus, cu atit vezi mai departe. Jonathan ramase sa lucreze cu noii veniti; toti erau inteligenti si invatau foarte repede. Dar vechiul sentiment reveni; nu putea sa nu-si spuna ca, poate si pe Pamint era vreun pescarus care ar putea sa invete. Ar fi inaintat cu mult mai repede pe calea desavirsirii, daca Chiang ar fi venit la el, in ziua cind fusese proscris. " Sully, trebuie sa ma intorc" spuse el, intr-un tirziu. " Elevii tai merg bine. Te pot ajuta ei insisi sa razbesti cu noii veniti." Sullivan suspina, dar nu se impotrivii. "Iti voi duce lipsa, Jonathan," - astea au fost singurele lui cuvinte. " Rusine, Sully !" ii spuse Jonathan cu repros, " nu te mai purta prosteste ! Oare ce exersam in fiecare zi ? Daca prietenia noastra depinde de timp si spatiu, atunci in ziua cind vom invinge in sfirsit spatiul si timpul, ne vom fi distrus si propria noastra fratie. Daca invingem spatiul, raminem numai cu AICI. Daca invingem timpul, raminem numai cu ACUM. Si intre AICI si ACUM, oare nu crezi ca ne-am putea vedea din cind in cind ?" Pescarusul Sullivan nu se putu impiedica sa rida. " Pasare nebuna ", spuse el, cu bunatate. " Daca va fi cineva in stare sa le arate celor de pe Pamint cum sa vada la o inaltime de o mie de mile, acela va fi Pescarusul Jonathan Livingston" Isi cobori privirea. " La revedere, Jon, prietene.". " La revedere Sully. Ne vom revedea." Si zicind acestea, Jonathan vazu, in gind, imaginea unui stol de pescarusi de pe tarmul unui alt timp; stia, in urma unui exercitiu indelungat, ca el nu era pene si os, ci ideea desavirsita a libertatii si zborului, neingradita de nimic. Pescarusul Fletcher Lynd, desi era inca foarte tinar, stia ca nici o alta pasare nu fusese mai brutal si mai nedrept tratata de Stolul sau, ca el. " Nu-mi pasa ce spun ", se gindea el inversunat, cu ochii tulburati, pe cind zbura spre Stincile Indepartate. " Zborul inseamna mult mai mult decit sa dai din aripi de colo-colo! Asta poate sa faca si un ... tintar! Doar un tonou in jurul Batrinului Pescarus, in gluma, si iata-ma Proscris! Oare sint orbi ? Nu-si dau seama ? Nu-si pot imagina ce extaz este sa stii sa zbori cu adevarat? Nu-mi pasa ce gindesc. O sa le arat eu ce inseamna ca zbori! O sa fiu pur si simplu un proscris, daca asa vor ei! O sa fac eu sa le para rau.." O voce rasuna in el si, desi foarte blinda, il facu sa tresara atit de puternic, incit se clatina, impiedicindu-se in vazduh. " Nu fii prea aspru cu ei, Pescarus Fletcher. Izgonindu-te ceilalti pescarusi si-au facut rau numai lor si, intr-o buna zi, isi vor da seama de asta. Intr-o buna zi, vor vedea si ei ce vezi tu acum. Iarta-i si ajuta-i sa inteleaga." Chiar linga aripa lui dreapta, zbura cel mai stralucitor pescarus alb din lume, plutind cu usurinta, fara sa-si miste vreo pana, si asta la viteza maxima pe care el, Fletcher, o putea atinge. Pentru o clipa, tinara pasare fu cuprinsa de panica. " Ce se intimpla ? Am innebunit ? Am murit ? Ce-i asta?" Joasa si calma, vocea ii patrunse gindul, cerind un raspuns. " Pescarusule Fletcher Lynd, vrei sa zbori ?" " DA, VREAU SA ZBOR !" " Pescarus Fletcher Lynd, doresti asta atit de mult incit sa fii in stare sa-ti ierti Stolul, sa te desavirsesti si, intr-o zi, sa te intorci din nou la ei ca sa-i ajuti si pe ei sa se desavirseasca ?" Nu incapea minciuna in fata unei asemenea fapturi magnifice si maiestre, ori cit de mindru si jignit s-ar fi simtit Pescarusul Fletcher. " Doresc, " spuse el incet. " Atunci Fletch, " ii spuse faptura stralucitoare, si vocea era nespus de blinda, " sa incepem cu Zborul Orizontal..." Jonathan se rotea incet peste stincile indepartate, urmarindu-l pe Fletcher Pescarus. Acest tinar neinstruit, era un elev aproape perfect. In vazduh era puternic, usor iute, dar cu mult mai important decit toate acestea, o dorinta arzatoare il indemna sa zboare. Iata-l acum venind, o silueta cenusie, neclara, tisnind cu forta dintr-un picaj trecind ca un fulger pe linga instructorul sau, cu o suta cincizeci de mile pe ora. Se angaja brusc intr-un alt tonou lent de saisprezece puncte, numarind cu glas tare : "...opt ...noua ...zece ...vezi, Jonathan, sint in pierdere de viteza ... Unsprezece ...vreau sa capat siguranta in opriri, ca tine ...doisprezece ...pe dracu, nu merge deloc ...treisprezece ...ultimele trei puncte ...fara ...paisprezece... AUU ! " Pierderea de viteza fu cu atit mai nereusita cu cit Fletcher era peste masura de furios la gindul esecului. Cazu pe spate, se rostogoli, se izbi intr-o vrila inversa si isi reveni intr-un tirziu, gifiind, la o suta de picioare mai jos de instructorul sau. " Iti pierzi vremea cu mine, Jonathan! Sint un dobitoc! Un prost! Incerc si incerc si nu iese nimic !". Pescarusul Jonathan se uita in jos, la el si dadu din cap. " N-o sa-ti iasa, atita vreme cit pornesti prea brusc. Fletcher, ai pierdut patruzeci de mile pe ora la pornire. TREBUIE sa pornesti mai lin! Hotarit, dar lin, nu uita !" Cobori si el la nivelul pescarusului mai tinar. " Hai sa incercam impreuna, in formatie. Si fii atent la pornire. O pornire usoara, lina." Dupa trei luni, Jonathan mai avea sase elevi, toti Proscrisi, dar curiosi sa afle ce insemna zborul, bucuria pe care ti-o poate oferi. Le era mai usor sa exerseze zborul la inaltimi mari decit sa inteleaga sensul zborului. " Fiecare dintre noi este, in adevar, o idee a Marelui Pescarus, o nesfirsita idee de libertate", le spunea Jonathan seara, pe plaja, " si zborul perfect este numai un pas in directia exprimarii adevaratei noastre naturi. Trebuie sa inlaturam tot ce ne poate limita. De aceea aceste exercitii de zbor rapid sau lent, acrobatia aeriana..." ...dar elevii lui dormeau, extenuati in urma unei zile de zbor. Le placea sa exerseze, pentru ca iubeau viteza care le dadea senzatii tari si le domolea foamea de invatatura, care crestea cu fiecare lectie. Dar niciunul dintre ei, nici macar Pescarusul Fletcher Lynd, nu ajunsese sa creada ca zborul ideilor putea fi la fel de real ca si zborul vintului si al penelor. " Intregul vostru trup, de la o aripa la alta ", le spunea alta data Jonathan, " nu este altceva decit gindul vostru, intr-o forma vizibila. Daca sparge-ti lanturile in care va este ferecat trupul...". Dar orice le spunea el, parea doar o placuta nascocire, iar ei aveau nevoie de somn. De-abia peste o luna, Jonathan le-a spus ca era timpul sa se intoarca la Stol. " Nu sintem gata ! " spuse Pescarusul Henry Calvin. " Nu vom fi bineveniti ! Sintem Proscrisi. Doar nu putem sa ne impunem cu forta intr-un loc unde nimeni nu ne doreste ! " " Sintem liberi sa mergem unde vrem si sa fim ceea ce sintem " raspunse Jonathan, ridicindu-se de pe nisip si intorcindu-se spre Est, catre locul unde traia stolul. Printre invatacei se simtea oarecare neliniste pentru ca Legea Stolului spune ca un proscris n-are voie sa se mai intoarca acasa, si de zece mii de ani aceasta lege nu fusese nicicind calcata. Legea spunea - STAI! Jonathan spunea DU-TE! si el strabatu-se deja o mila de drum. Daca ei mai zaboveau mult, te pomenesti ca Jonathan va infrunta de unul singur Stolul dusmanos. " Dar daca tot nu mai facem parte din Stol, de ce sa respectam legea ? " spuse Fletcher, destul de sfios. " Si apoi, daca se isca vreo lupta, mai bine sa fim acolo, cu Jonathan ". Pornira in zbor dinspre vest, opt pescarusi, cite patru asezati in romb, aripa linga aripa. Ajunsera pe plaja unde se tinea Sfatul Stolului, cu o suta treizeci si cinci de mile pe ora, Jonathan in frunte, Fletcher tinindu-se precis in dreapta lui, Henry Calvin jucaus la stinga. Apoi, intreaga formatie facu un tonou spre dreapta perfect sincronizati ...orizontal ...invers... iar orizontal, cu vintul care-i biciuia pe toti. Tivliturile si ciriiturile obisnuite ale Stolului fura taiate brusc, parca formatia de pescarusi ar fi fost un cutit urias, si opt mii de ochi de pescarusi ii urmareau fara sa clipeasca. Unul cite unul, cei opt pescarusi se avintara cu putere in sus, intr-un looping complet, dupa care zburara jur-imprejur, aterizind incet, in picioare pe nisip. Apoi, ca si cum asta se intimpla in fiecare zi, Pescarusul Jonathan incepu sa critice zborul. " In primul rind ", spuse el, zimbind cam strimb, " a-ti cam intirziat la alcatuirea formatiei..." Vorbele lui trecura ca un fulger prin Stol. Astia erau Proscrisi! Si s-au intors! Una ca asta... nu s-a mai intimplat! Prorocirea lui Fletcher in legatura cu o eventuala lupta se topi in confuzia Stolului. " OK, stim cu totii ca sint Proscrisi " spuse un pescarus mai tinar, " dar fir-ar sa fie, unde-or fi invatat sa zboare atit de bine ?" Fu nevoie de o ora intreaga pina ce porunca Batrinilor patrunse in Stol: " Ignorati-i!. Pescarusul care sta de vorba cu un Proscris va fi el insusi Proscris. Pescarusul care acorda atentie unui Proscris incalca Legea Stolului." Din acea clipa pescarusii le intoarsera spatele. Dar Jonathan nu parea prea impresionat. Isi tinu orele de zbor chiar deasupra plajei unde se intrunea Sfatul si, pentru prima data, incepu sa-si sileasca elevii sa zboare cit puteau mai bine. " Pescarus Martin !" striga el in vazduh, " Zici ca stii sa zbori incet. Nu stii nimic, pina nu-mi dovedesti ! ZBOARA !". Tacutul pescarus Martin William, surprins de iesirea instructorului, se depasii pe sine devenind un expert al zborului incet. In briza abia simtita, el isi indoi penele si se ridica, fara sa dea din aripi nici macar o data, de pe plaja pina in nori si inapoi. Tot asa Pescarusul Charles Roland zbura peste Great Mountain Wind, la doua zeci si patru de mii de picioare, si cobori albastru de aerul rece si rar, uluit si fericit, hotarit sa zboare si ai sus in zilele urmatoare. Pescarusul Fletcher, care indragea acrobatia aeriana ca nimeni altul, reusi sa faca un tonou lent de saisprezece puncte, iar a doua zi dobori propriul record cu o tumba tripla, cu penele aruncind raze stralucitoare spre plaja de unde era urmarit pe furis, de mai multe perechi de ochi. Clipa de clipa, Jonathan se afla alaturi de fiecare dintre elevii sai, demonstrind, indemnindu-i, dindu-le sfaturi. Zbura cu ei prin intuneric, printre nori, prin furtuna din pura placere, in timp ce stolul se inghesuia jalnic pe pamint. Dupa ce-si terminau programul de zbor, elevii se odihneau pe nisip si, cu timpul, incepura sa dea tot mai mult ascultare celor spuse de Jonathan. Avea el tot felul de idei nastrusnice, pe care ei nu le puteau intelege, dar mai avea si unele idei bune pe care le intelegeau cu totii. Treptat, treptat, noaptea, in jurul elevilor se forma un alt cerc de pescarusi curiosi, care-i ascultau ore in sir, pe intuneric, ferindu-se sa vada sau sa fie vazuti unul de celalalt, disparind inainte de revarsatul zorilor. La o luna dupa Reintoarcere, un prim Pescarus din Stol trecu linia si ceru sa ia si el lectii de zbor. Spunind acestea, Pescarusul Terrence Lowell deveni dintr-o data, o pasare osindita, un Proscris, dar in acelasi timp, al optulea elev al lui Jonathan. Noaptea urmatoare, din Stol se desprinse Pescarusul Kirk Maynard care, impleticindu-se pe nisip, tirindu-si aripa stinga, se prabusi la picioarele lui Jonathan. " Ajuta-ma", spuse el incet, cu o voce de muribund. " Mai mult ca orice pe lumea asta vreau sa zbor..." " Hai atunci " spuse Jonathan, " hai sa ne ridicam impreuna, sa incepem " " Dar nu vezi ? Aripa..., nu pot sa misc aripa " " Pescarus Maynard, ai libertatea sa fii tu insuti, cu adevarat, aici si acum. Nimic nu-ti poate sta in cale. Este Legea Marelui Pescarus. Adevarata Lege ". " Vrei sa spui ca pot sa zbor ? " " Iti spun ca esti liber " Si pur si simplu Pescarusul Kirk Maynard isi desfacu aripile, fara efort, si se ridica in vazduhul intunecat al noptii. Strigatul lui puternic, de la cinci sute de picioare inaltime, trezi Stolul : " Pot sa zbor! Ascultati! POT SA ZBOR ! " La rasaritul soarelui, aproape o mie de pasari se adunasera linga elevi, privindu-l cu curiozitate pe Maynard. Acum nu se mai temeau ca sint vazuti. Ascultau, incercind sa-l inteleaga pe Pescarusul Jonathan. El le vorbea despre lucruri foarte simple: ca e drept ca un pescarus sa zboare, ca libertatea este chiar natura fiintei lor, ca tot ceea ce se opune libertatii - ritual, superstitie sau orice alt fel de obstacol - trebuie inlaturat. " Inlaturat", se auzi o voce din multime, " chiar daca este Legea Stolului?" " Singura lege adevarata este aceea care ne conduce spre libertate ", spuse Jonathan. " Alta nu este ". " Cum iti inchipui ca noi o sa putem zbura ca tine ? " se auzi o alta voce. " Tu esti ales, inzestrat si divin, esti deasupra celorlalte pasari " " Priviti-l pe Fletcher! Pe Charles-Roland! Pe Judy Lee! Sint oare si ei alesi, inzestrati si divini ? Sint la fel ca voi,la fel ca mine. Singura deosebire, dar chiar singura, este ca ei au inceput sa inteleaga ceea ce sint cu adevarat, si au inceput sa treaca la fapte." Elevii lui, cu exceptia lui Fletcher, se foiau incurcati. Nu-si dadeau seama ce fel de drum strabatusera. Multimea se marea in fiecare zi; veneau sa puna intrebari, sa cada in extaz, sa-i batjocoreasca. Intr-o dimineata, dupa lectia de zbor rapid pentru avansati, ii spuse Fletcher lui Jonathan: " In Stol se spune ca tu, daca nu esti Fiul Marelui Pescarus, esti in orice caz cu o mie de ani inaintea vremii tale ". Jonathan suspina. Iata la ce duce o intelegere gresita, se gindi el. Pentru ei esti ori diavol, ori Dumnezeu. " Tu ce crezi Fletch ? Sintem oare inaintea vremii noastre ? " Tacere lunga. " Ma gindesc ca zborul, asa cum il intelegem noi, a existat dintotdeauna, si a asteptat sa fie descoperit de cineva; nu are nici-o legatura cu timpul. Putem sa spunem ca sintem inaintea comportamentului general. Zburam altfel decit ceilalti pescarusi " Cam asa ceva ", spuse Jonathan, terminind cu o planare lina. " In orice caz, mult mai buna explicatie decit aceea cu vremea noastra ". Intimplarea avu loc peste o saptamina. Fletcher tocmai demonstra tehnica zborului rapid unui grup de elevi noi. Se redresase dintr-un picaj de la sapte sute de picioare inaltime, tinind ca o dunga cenusie, foarte aproape de plaja, cind un pui de pescarus, la primul lui zbor, plana in calea lui, strigindu-si mama. Avind doar o zecime de secunda pentru a-l evita, Pescarusul Fletcher Lynd se izbi, spre stinga, cu o viteza de peste doua sute de mile pe ora, de o faleza masiva de granit. Stinca i se paru o uriasa de piatra care ducea spre o alta lume. O explozie de teama, de durere, si de intuneric, dupa care se trezi purtat la intimplare, pe un cer foarte ciudat, uitind, amintindu-si, uitind din nou; era infricosat, trist si, mai ales ii parea rau, nespus de rau. Auzi o voce, vocea pe care o auzise si atunci cind l-a intilnit pentru prima oara pe Jonathan Livingstone. " Fletcher, sa nu uitam ca noi incercam sa ne depasim limitele una cite una, cu rabdare. Programul nostru prevede zborul prin stinca ceva mai tirziu, nu acum. " " Jonathan !? ". " Cunoscut si sub numele de Fiul Marelui Pescarus " ii spuse instructorul sec. " Ce faci aici ? Faleza! Cum... eu... am murit ? " " Ei, Fletch, fii serios. Gindeste-te, daca-mi vorbesti, inseamna ca n-ai murit, nu ? Ai reusit sa faci altceva: ti-ai modificat cam brusc nivelul de constiinta. Acum, alege. Poti sa ramii aici, sa inveti la acest nivel - care de altfel e mult mai inalt decit cel pe care l-ai parasit - sau te poti intoarce sa lucrezi cu Stolul. Ce-i drept, Batrinii sperau sa se intimple o catastrofa, dar nu credeam ca o sa mearga chiar asa usor." " Sigur ca vreau sa ma intorc la Stol. De-abia am inceput lectiile cu noul grup de elevi !" " Foarte bine Fletcher. Tine minte ceea ce spuneam, ca trupul nostru nu e altceva decit gindirea insasi !... " Fletcher dadu din cap, isi desfacu aripile si deschise ochii la poalele stincii, in mijlocul Stolului care se strinsese acolo. O larma de tivlituri si ciriituri se stirni din multime, cind facu prima miscare. " Traieste! Cel care a murit traieste ! " " L-a atins cu virful aripii! L-a adus la viata! Fiul Marelui Pescarus ! " " Nu! El neaga asta! Este un diavol! UN DIAVOL! A venit sa distruga Stolul" In multime erau patru mii de pescarusi, ingroziti de ceea ce se intimplase, iar strigatul " DIAVOL !" trecu printre ei ca o furtuna pe ocean. Cu ochii stralucitori si cu ciocurile ascutite se adunara in jurul lui ca sa-l ucida. " Te-ai simti mai bine daca am pleca, Fletcher ? " il intreba Jonathan. " Nu m-as impotrivi prea mult... " In acea clipa se aflau la o jumatate de mila departare, iar ciocurile scinteietoare ale pescarusilor se nimerira in gol. " De ce oare " spuse Jonathan nedumerit, " cel mai greu lucru pe lume este sa convingi o pasare ca e libera si ca cu putin efort si-o poate dovedi siesi ? De ce oare o fi atit de greu ?" Brusca schimbare de scena il facea inca pe Fletcher sa clipeasca. " Ce-ai mai facut ? Cum am ajuns aici ? " " Doar tu ai vrut sa pleci din mijlocul multimii, nu ? " " Da, dar cum ai... " " Simplu, Fletcher. Prin exercitiu. " Spre dimineata, Stolul se potolise; nu insa si Fletcher. " Jonathan, iti amintesti ca mi-ai spus, odata de mult, ca cine isi iubeste Stolul indeajuns se intoarce la el si-l ajuta sa se desavirseasca " " Da, sigur. " " Nu inteleg cum poti iubi un cird de pasari care tocmai au incercat sa te ucida. " " Dar, Fletcher, nu asta iubesti la ei! Nu iubesti ura si rautatea. Trebuie sa te straduiesti sa vezi adevaratul pescarus, partea buna din fiecare. Trebuie sa-i ajuti si pe ei s-o vada in ei insisi. Asta inteleg eu prin dragoste. E grozav cind intelegi asta. Imi aduc aminte, de pilda, de un tinar pescarus aprig, pe nume Fletcher Lynd. Tocmai fusese Proscris. Era gata sa-si distruga intregul Stol, incepind sa-si construiasca propriul sau iad cumplit pe Stincile Indepartate. Si iata-l ca, astazi, isi construieste propriul sau paradis si conduce intregul Stol intr-acolo. " Fletcher se intoarse spre instructor, cu teama in ochi. " Eu sa conduc ? Adica cum, eu sa conduc ? Tu esti dascal aici. Doar n-ai sa pleci ? " " Zau ? Nu crezi ca s-ar putea sa mai existe si alte Stoluri si alti Fletcher care sa aiba mai multa nevoie de un dascal decit cel de fata care, oricum e pe drumul cel bun catre lumina ? " " Eu ? Jon, eu nu sint decit un pescarus obisnuit, iar tu esti... ...unicul Fiu al Marelui Pescarus, Nu ? " Jonathan suspina si se uita in larg. " Nu mai ai nevoie de mine. In fiecare zi trebuie sa descoperi cite putin din adevaratul, nemarginitul Fletcher Pescarus. El iti este dascal. Trebuie sa-l intelegi, trebuie sa-i urmezi invatatura. " O clipa mai tirziu, trupul lui Jonathan se clatina in aer, pilpiind si deveni transparent. " Nu le da voie sa umble cu zvonuri prostesti despre mine, sa faca din mine un zeu. Ne-am inteles Fletch ? Sint numai un pescarus. Imi place sa zbor, nu zic nu... " " Sarmane Fletch, sa nu crezi ce-ti spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Priveste cu gindul, descopera ceea ce stii deja si vei vedea cum trebuie sa zbori. " Pilpiirea inceta. Pescarusul Jonathan disparuse in vazduh. Nu peste mult timp, Fletcher se ridica cu greu si dadu de un grup nou de elevi, gata pentru prima lor lectie. " Pentru inceput," spuse el apasat, " trebuie sa intelegeti ca un pescarus este ideea nelimitata a libertatii, imaginea Marelui Pescarus, iar intregul vostru trup de la o aripa la alta, nu este decit gindul vostru insusi." Tinerii pescarusi il priveau neincrezatori. " Ce sa spun, " se gindeau ei, " oare asta e o regula pentru un looping ? " Fletcher suspina si o lua de la capat. " Bun...Foarte bine ", spuse el aruncindu-le o privire critica. " Sa incepem cu Zborul Orizontal." Si zicind acestea, intelese dintr-o data ca prietenul sau nu fusese cu nimic mai divin decit el insusi. Fara limite, Jonathan? se gindea el. Ei atunci nu va trece multa vreme si voi aparea ca din senin pe plaja ta ca sa-ti arat cite ceva din tehnica zborului !. Si desi incerca sa para in ochii lor sever, asa cum s-ar fi cuvenit, pescarusul Fletcher isi vazu dintr-odata elevii, pentru o clipa numai, asa cum erau ei de fapt; si-i placu la nebunie ceea ce vazu. Fara limite Jonathan ? isi spuse in gind si zimbi.